povesti pe ciorne

Scriu despre moarte…

Nu pentru că îmi doresc ci pentru că aduce cu sine atât de multă durere, atât de multă suferinţă…

Pentru că atunci când este vorba de cineva de lângă noi, moartea ne ia şi o parte din viaţa noastră cu ea. Şi pleacă…

Durează o fracţiune de secundă, cât o clipire din ochi…

Eu, pot muri azi, pot muri mâine, pot muri peste un an, doi, sau 10…

îmi  este teamă…. dar am învăţat să accept. În fiecare zi, învăţ mai mult şi tot mai mult. Moartea, înainte să ne întâlnim cu ea faţă în faţă, are ea grijă să treacă pe lângă noi, răpindu-ne fiinţe dragi, suflete pereche, oameni pe care îi iubim şi preţuim…

Şi ne întrebăm, banal, ca toţi ceilalţi ce au trecut prin aşa ceva: de ce?

De ce scriu despre toate acestea? Pentru că mă gândesc cu groază că deja am pierdut trei prieteni foarte buni în mai puţin de un an…toţi răpuşi de o moarte urâtă….

Pentru că sunt egoistă. De ce? Pentru că urăsc să simt durerea pierderii. Nu pot  îndura, sufăr enorm, atât de mult încât mă  pierd  pentru totdeauna… Mă gândesc pe de altă parte că e îngrozitor să mori.

Dispar persoanele iubite, prietenii, dispar toate lucrurile pe care le-ai cunoscut… Încetezi să exişti.

Poate există suflet, poate nu, poate nu devii chiar nimic, însă răspunsul la întrebarea asta îl voi afla mai târziu…

Cert e că, în clipa aceasta simt că trăiesc. Nu sunt deprimată, ci vreau să trăiesc viaţa până la ultima clipă. Să pot face tot ce-mi doresc pentru mine, pentru cei pe care îi preţuiesc şi-i iubesc. Ce ar fi dacă toţi ne-am trăi viaţa spre a face lucrul acesta să conteze ? Oare e atât de greu ?