uimita de lume

Povesti despre politica

Am realizat ca majoritatea tarilor au aceleasi probleme politice. Oamenii nu sunt multumiti de ceva culoare care conduce, mai bombane ei facandu-se cunoscatori pe la colturi. Daca este vorba despre o culoare indeajuns de stridenta care nu este iubita se ajunge la mici razboaie, sau mari. In functie de noroc.

Dintotdeauna culoarea politica a fost unul dintre lucrurile care a contat pentru orice. Nu mi-a venit sa cred acest lucru, am crezut ca doar la noi se intampla asta, dar constat ca nu e asa. Constat si ca in tarisoara asta pe care toata lumea o blameaza – dracul nu e asa de negru. Ne place sa dramatizam pana-n panzele albe si sa racaim cacatul pana pute ca naiba. Ne place sa ne planga lumea de mila. Asta este adevarul pe care nu suntem instare sa-l acceptam.

Personal, ma duc la vot. O fac din simt civic, cu toate ca mi-am pierdut cu multa vreme in urma speranta ca se va schimba ceva undeva. Cred ca schimbarea o sa vina de la oameni mici care reusesc sa schimbe cateva mentalitati de la o zi la alta, nu de la culoarea politica. Nu am inteles niciodata care-i faza cu “dreapta vs stanga”, dar adevarul este ca nici nu mi-am dat silinta sa ma documentez. Poate ca sunt inconstienta, poate ca ar trebui sa ma implic mai mult, sa ma revol. Sa dau cu pumnul in masa nu cu degetele in tastatura. Realizez faptul ca politica si tot curcubeul acesta sunt lucruri care conteaza, dar lucruri care sunt inca mult prea vagi si ascunse in nori de amagiri incat sa-mi dau seama cine are dreptate. Cine minte mai putin. Care este alegerea cea mai buna pentru un stil de viata mai bun.  Poate problema noastra nu este diferenta de generatii, ungurii, tiganii, pocaitii sau catolicii. Problema noastra este culoarea politica, pentru ca toate celelalte culori palesc in fata acesteia.

A aparut deci, nu din neant, la masa de langa, privindu-ma curios: EL. Stateam linistita si-mi asteptam prietenii. Stiam ca am de asteptat cam o ora, asa ca-mi savuram ceaiul. Ma gandeam daca sa mai citesc sau sa ma las inspirata de muzica. Creierul meu a creeat o idee, iar astfel mi-am scos agenda si am inceput sa scriu in ea. Lumea se petrecea la mese, vorbind tare si cerand o bere. Eu imi mai ridicam nasul din agenda sa-i evit privirea atunci cand raspund la un salut. Nu a trecut mai mult de cateva minute pana cand a inceput abordarea pe care nu mi-o doream. Parea fascinat de faptul ca intr-un context al barurilor, oamenilor beti si zecilor de litri de bere, eu imi savurez ceaiul si scriu. Ca un artist. De fapt, nu astea au fost cuvintele lui, pentru ca EL nu a inteles de ce am ales sa fac acest lucru. Am incercat sa-i explic dar mi-am dat seama ca nu intelege. EL. Nu intelege nimic. Au venit prietenii asteptati. Ma gandeam ca aceasta este salvarea mea. Din nefericire nu a fost salvarea deoarece s-au gandit sa faca un bine unui om singuratic si sa-l primim cu noi. Eu am privit asta ca pe o provocare. Sa aduci un tip strain, caruia nu-i stii orientarile sau parerile despre viata, intre opt baieti care se mâţâie pentru ca asa le place, un cuplu de spanioli si o domnisoara care isi expune dilemele orientarii sexuale. Sa-l aduci intr-un astfel de context este un experiment care in 90% se termina prost, iar asta nu din concepte homofobice (care au fost acolo, subtile si ingretosate, cum ma asteptam).

Cuplul spaniol, el spaniol – ea romanca, traiesc in Franta (nu am intrebat exact contextul), erau foarte dragalasi raspunzand la gramada de intrebari curioase despre Spania la nivel de turism, locuri de munca, plaje, oameni. Constatam toti ca diferente nu sunt atat de multe. Nici macar cu Franta. Viata e roz doar cand o vezi dintr-o alta tara. EL (cel de mai sus), asculta curios si nu punea intrebari. Pe masura ce lumea se retragea din cauza aburilor de alcool, paharele se goleau, EL incepe o discutie (el in romana, spaniolul in spaniola), foarte revoltata, cu dat cu pumnul in masa, urlete si zbierete cu “asta e Romania, cacatul de tara in care traim”. Am incercat la inceput sa deviez discutia spre lucruri mai fericite, dar EL revenea intr-una. Spunea incontinuu ca “nu vreau sa va spun de unde stiu asta, dar credeti-ma ca sunt bine documentat”. La un momentdat, doamna de la masa i-a recomandat sa mai citeasca istoria romanilor inainte sa abereze, ca sticla aia de Johnny Walker nu este destul incat sa acopere lipsurile lui. Nu a inteles nimic. A inceput apoi sa urle iar, sa dea cu pumnul in masa si sa spuna, privind spre mine de aceasta data: “eu am iesit in strada! Am iesit acum 2 saptamani in strada pentru pisatul asta de tara! Ca sa demonstrez ca pot sa fac ceva!”.

Atunci mi-am dat seama ca el de fapt cauta pe cineva care sa-l felicite ca a fost la marsul PDL-ist. Nu stiu exact despre ce a fost vorba atunci, dar cele de la Rosia Montana pareau mai dragute. Pe masura ce berea si whiskey-ul se termina din pahar incepeam sa aflam despre el. Am aflat in final ca EL, Bogdan, este vice-presedintele PDL Cluj “seniori si tineret”. Face de toate. Bate cu pumnul in masa si urla. Are 33 ani, dar sta tare prost cu istoria, cu logica. Spunea ca e patriot si ca si-ar da si viata pentru tara, dar in schimb, nu am auzit nimic de bine despre ea din gura lui. Trist. Spaniolul, care de 8 ani vine in tarisoara asta pentru sotia lui(vizita la rude, prieteni, putin turism), lauda tara. Cumva, omul a ramas miscat de ceva. Spaniolul isi doreste sa reuseasca sa se mute aici, pentru ca-n Franta nu-i place deloc, iar in Spania nu vrea sa se mai intoarca (omul acesta era documentat mai bine despre istoria romanilor decat liberalul nostru).

Cine l-a pus oare pe acest patriot care face “pipi cu bolta, ca semn de revolta”, vice-presedinte al unui partid? Mi-e teama doar ca astia sunt oamenii cu vise care ajung premieri. Astia sunt oamenii cu vise care ajung ministrii. Astia sunt oamenii care ne reprezinta. Oamenii care urla ca sunt patrioti dar nu stiu sa-ti arate nici macar muntii Carpati pe harta, sau sa-ti spuna ce sarbatorim in 24 ianuarie. Oamenii astia care bat cu pumnul in masa, or sa ajunga departe. Or sa aiba cate o idee geniala de genul “haideti sa scoatem cratima din gramatica, pentru ca ma-ta nu trebuie sa aiba cratima”, sau “se poate face facultate si fara BAC”. Astia o sa fie cei care or sa ceara expulzarea ungurilor din Romania, pentru ca vor o tara curata si toti homosexualii sa mearga la inchisoare (dar lesbienele le pastram, alea-s sexy).

Nu credeam sa am onoarea vreodata sa stau la masa, sa vad in forma lui cea mai pura un parlamentar. In timpul lui liber. Sa-l observ cum asteapta momentul sa se bata in piept si sa-si astepte laudele, plecaciunile si pupincurismele aferente rangului. Din pacate, nimeni n-a fost impresionat, iar dupa 5 ore am reusit sa deviem subiectul catre romane, calatorii si Brazilia.

Astept zilele astea un semn cum ca am visat. Ca toata ziua aia nu s-a intamplat. Astept ceva care sa-mi demonstreze ca eu nu trebuie sa raman apolitica si ca trebuie sa-mi reiau increderea in tot ce ne inconjoara si conduce (pentru ca atat timp cat exista partide de dreapta si de stanga, niciun Dumnezeu nu se poate impune, oricat de multe biserici am avea).