uimita de lume

In trafic ne credem nemuritori

Zilnic imi apar in newsfeed stiri cu oameni spulberati pe treceri de pietoni de soferi neatenti. Biciclisti si motociclisti agatati de soferi care nu se asigura cand trec. Pietoni care sar in fata masinii pe loc nepermis.

Ne grabim in fiecare zi, tot mai mult. Stam in fiecare zi cu nasul in telefoane, trecand robotic strazile, fara sa ne asiguram. Multi dintre noi facem asta. Totul devine mecanic. Creierul stie ca trebuie sa mearga, picioarele pleaca, dar uitam sa ne ridicam capul. Castile din urechi opresc orice sunet din jur.

Este vina noastra!

Vad parinti cu copii de 0-3 ani care stau linistiti in fata in brate sau se joaca pe scaunul din dreapta. Nu o sa uit niciodata tipa care alapta linistita la volan in trafic. Copilul era intre ea si volan. E adevarat, era o seara cu trafic aglomerat si mai mult se statea pe loc, dar aia nu inseamna ca undeva, poate nu e un sofer deja nervos si grabit care forteaza un portocaliu si o poate spulbera. Sau un sofer care nu pastreaza limita si o tamponeaza. O tamponare usoara cred ca e destul ca sa te zguduie putin pe scaun. Pe tine ca om mare, dar micutul ala care acum isi intareste organismul cum simte asta? Cum se simte el, care e prins intre volan si corpul tau?

Ieri era sa ma loveasca de 2 ori masina. Pe verde la pietoni. Un sofer cu un 4×4 taie calea pietonilor la trecerea de la ANAF. Trecere recunoscuta de-a lungul timpului atat pentru pietoni grabiti care forteaza fara sa se asigure, cat si pentru soferi care vad ca au verde intermitent si fug grabiti. Pietonii se pot opri. A trecut atat de aproape de mine, incat daca nu ma opream ma ridica lejer pe capota. La cat sunt de usoara, cred ca maturam o tura asfaltul. Am mentionat oare ca eram aproape de finalul trecerii de pietoni? Nu eram singura, am fort vreo 3 oameni care ne-am oprit socati de gestul lui. Heh, ce sa-i faci.

Doua treceri mai tarziu, un alt domn era sa ne spulbere de pe trecere pe mine si inca un domn, deoarece el in loc sa fie atent la semaforul care se facuse rosu de ceva timp, se uita in oglinda. La propriu. Omul era intins spre oglinda retrovizoare si isi plimba mana pe fata. Da. Piciorul era pe acceleratie, daca tot treci pe rosu, macar sa te grabesti.

Intr-o alta seara era sa ma loveasca o masina pe troturar. DA! Pe trotuar. Eram pe 21 Decembrie, tocmai traversasem spre Olympos sa merg spre regionala. Primesc un mesaj si-mi bag nasul in telefon uitandu-ma din cand in cand sa nu ma bag in oameni pe trotuar, dar si atenta sa nu ajung pe pista de biciclete visand la sms-uri. Aud o masina care parca era prea aproape, cand ma intorc, o doamna c-o dacie in spatele meu, ma blitza sa ma trag ca sa poata trece. PE TROTUAR. A mers aproximativ 100m ca sa iasa mai apoi pe strada, sa dea cu spatele si sa parcheze. Mi s-a parut incredibil si am ramas dezamagita de mine de faptul ca n-am instinctul de a filma astfel de lucruri, chiar daca sunt cu telefonul in mana.

Ne credem eroi in trafic. Credem ca celalalt este atent, ca ne vede, ne bazam pe simtul altora de atentie, pierzandu-ne propriul simt de conservare. Ne credem nemuritori in trafic, pana cand ajungem sa nu mai fim, sa fim victimele propriului nostru cliseu. Sa fim victimele neatentiei noastre. Dar n-o sa recunoastem nici atunci ca a fost vina noastra. O sa dam vina pe celalalt. El n-a fost atent, el a fost de vina, cand de fapt, de vina suntem toti.