Category Archives: Filme

Touch me not – când arta delimitează documentarul, sau invers

Aș vrea să mă privesc în oglindă și să spun că sunt un om închis la minte. Aș vrea să mă privesc în ceilalți și să înțeleg cum mă văd ei, poate așa am să accept lucruri despre mine pe care nu le realizez.

Printre toate astea, îmi iau întotdeauna răbdarea cu mine, punga de cronțănele și bateria plină la telefon atunci când intru în cinematograf. Nu mă documentez mult despre film, nu mă uit la trailer. Nu vreau părerile altor oameni să afecteze relația mea cu imaginea de pe ecran. Mă plictisesc, mă enervez, plâng, râd, deranjez alți oameni din sală comentând sau râdem toți în cor. Fiecare simte mesajul de pe ecran în felul lui. Suntem diferiți, avem păreri și trăiri diferite, tocmai de aceea de multe ori premiile unui film sunt discutabile. Credem întotdeauna că părerea noastră este cea mai valoroasă, în special când ne placem să dezbatem arta.

E artă, e făcută să nască trăiri de tot felul, chiar mai mult decât atât, e făcută să scoată la suprafață sentimente de revoltă sau de acceptare.

Suntem sau nu suntem oameni care acceptă sex pe ecran?

Cred că la asta se limitează filmul Adinei Pintilie. Sincer. Cred că la asta se limitează. Pot să o formulez mai vulgar de atât. Să spun: suntem sau nu suntem cu stomacul făcut să realizăm că persoanele cu dizabilități au dorințele și nevoile sexuale pe care le avem și noi restul? *

120 și un pic de minute, 7 ani de muncă, produs de femei, o grămadă de bani. Rezultatul final:
• ~ 17 cadre cu organe genitale (feminine și masculine)
• ~ 15 cadre cu țâțe • Un monolog plictisitor și fără sens la început – poate ar vrea să te bage într-o poveste, dar nu am prins eu povestea
• Personaje fără contur
• Actori profesioniști + oameni care-și etalează povestea
• Replici absolut idioate – atunci când nu sunt monoloage care, cumva, să spunem că ar putea să aibă un rost. Exemplu „your bellybutton is different than mine”. Nu aș fi crezut că avem buricul diferit. Noroc că am stat în cinematograf la acest film și am aflat.

Nu știu ce s-a vrut, ce s-a încercat sau ce s-a experimentat. M-am simțit că mi se bagă pe gât stările pe care trebuie să le am. Oare nu era mai simplu să mă lase să aleg, nu să mă forțeze să merg pe ideea asta? Mi se pare că dorești să empatizez forțându-mă să fac asta.

Transformă sexul într-o filozofie, lucru pe care îl mai fac feministele frigide. Sau acesta este un film despre feministe frigide? Parcă era un documentar despre sexualitatea corpului și nevoile noastre sexuale, cu dizabilități sau fără. Sau e un film de artă unde ducem sexul la rang de terapie și filozofie? Oare, acest film dorește să lege printr-un cordon ombilical omul, fanteziile și frustrările lui? Nodul ascuns din interiorul nostru, pe care-l mai ascundem oricum cu haine, machiaj și zâmbete false. Este un motiv pentru care unele gânduri sunt numite fantezii, unele trăiri se transformă în frustrări. Terapia pentru intimitate este un lucru foarte rar întâlnit.

Atunci de ce mă arunci într-o baltă de salivă și de alb care-mi face retina să sângereze, cu povestea mișto a unor oameni? Poveste din care – mulți am avea ce învăța, dar suntem prea ocupați să căutăm arta în documentar și să ne dăm mari pe internet că acceptăm arta în toate formele ei.

Chiar mi-aș fi dorit să aflu mai multe lucruri despre personaje, dar întrebările mele au rămas fără răspuns. Fără un răspuns din film, docu-artă sau ce-o mai fi. Să fie că răspunsul este la mine dar nu îl accept? Să mă uit mai bine în oglindă și să caut răspunsul unor personaje fictive? Unde e artă și unde e documentar? Sexul e artă dar terapia e documentar? Sunt mai confuz ca privitor acum. Nu mai înțeleg nici ce înțelegeam. Chiar trebuie să revin la liceu unde eram întrebați constant: „ce a vrut să spună autorul?”

sursa foto

Este sensibil să discuți despre sexualitate, fie că o faci la cafea, pe ecran, în cărți sau pe scenă. Sexualitatea nu este neapărat ceva tabu, este ceva intim. Oamenii pot să empatizeze și fără să le forțezi pe ecran goliciunea. Este o limită foarte fină între kitch, pornografie, vulgaritate și artă. Nu mă forța să empatizez doar pentru că-mi arăți goliciunea unui om cu dizabilități. Lasă-mă să dorm peste gândul că toți suntem egali în creierul nostru, să empatizez la cafea povestind despre film. Nu vinde nuditate pentru empatie, vinde-mi povești. Nu vinde dungeon-uri prost filmate și gang bang-uri ca să mă faci să îmi dau seama că personajul tău principal e asexuat. Spune-mi povestea lui, de azi în spate, nu invers. Nu forța, ca regizor, frustrările și dorințele sexuale ca venind din traume ale copilăriei – pentru că atunci închizi tot în cartea lui Freud care spune că totul se limitează la iubirea părintească pe care am avut-o sau nu. Freud avea partea lui de dreptate, dar de atunci până acum, in terapia sexuală s-au mai schimbat și aflat lucruri, empatizat. Terapeuții nu sunt toți deschiși către zona sexualității fără a putea să-și judece pacienții și să-i trimită la spovedanie sau la psihiatrie.

Spune-mi povestea fetei care e legată de tavan, spune-mi povestea fetei căreia îi place să domine, spune-mi povestea omului căruia îi place să lege, arată-mi acceptarea omului care nu face sex.

Interviurile din filmele kink.com au o conturare mai bună a personajelor decât a reușit Adina Pintilie să facă în două ore. Iar aceia sunt niște oameni care vând fantezii și pornografie, dar îmi spun cumva – sau încearcă să spună, povestea din spate. Să înțeleg de ce le place să fie biciuci, legați, închiși în cuști sau depravați de aer. Să știu povestea din spate și zona de confort, să înțeleg că e un film.

Astfel, se naște întrebarea: este un film de artă sau un documentar? Dacă e un film de artă, înțeleg – accept cumva, că este vag și că ar trebui să nu îl judec ci să-l iau ca atare. E o artă neînțeleasă de mine. E un film documentar? Atunci, ce-mi documentează? Exceptând cele (maxim) 30 minute în care empatizez (forțat) cu oameni cu sexualități diferite și aspecte fizice diferite. Sau asta s-a vrut a se documenta iar restul e doar un intro în poveste? Un fel de – ne învârtim în jurul casei înainte să îți spun ce doresc să-ți transmit. Rămâne totuși a treia variantă: e între ele, e ce alegi tu să fie. Da, dar să vezi, nu așa merge treaba. Nu din punctul meu de vedere. Păi, dacă stăm să ne cunoaștem, să folosim cuvinte mari despre albul de pe ecran și ce a vrut să spună autorul, atunci, rămânem cu o grămadă de alte întrebări.

sursa foto

Sunt convinsă că există răspunsuri, care vor fi livrate cu un tact frumos. Dar sunt, în același timp convinsă că acesta nu este un produs care să arate vulnerabilitatea oamenilor, care să ne spună că suntem oripilați de lucrurile din zona noastră de confort. Eu cred că zona de confort se poate lărgi ușor, dacă cineva nu te oripilează și nu intră cu bocancii.

Spune o poveste frumoasă și contureaz-o fără să transformi totul într-o melodramă de artă. Lărgeste-mi zona de confort și lasă-mă să îmi doresc să experimentez sexualitatea mea mai mult, pentru că dacă mă forțezi să empatizez din milă, zidurile zonei de confort devin mai puternice și mai mari. Nu cred că acesta se vrea a fi scopul, dar trebuie să ne oprim o secundă și să ne gândim: empatizez pentru că doresc sau pentru că sunt forțat. Iar dacă sunt forțat să fac asta cu un film, care e rostul? Banii? Faima? Premiile? Interviurie? TED talks? Pentru că atunci când cineva e forțat să facă asta, o face din milă, nu din empatie. Iar noi, privitorii leșinați de plictis și replici proaste din scaunele de cinema, nu ar trebui să avem milă față de ce se întâmplă pe ecran. Iar mai apoi, nu poți nici să te legi prea mult de asta, că vor sări (feministele) în sus că te legi de oamenii cu dizabilități – ceea ce nu e adevărat.

Cred, cu mâna pe inimă, că Adina Pintilie a irosit o grămadă de bani și de ani, vrând să ducă documentarul la un nou nivel de artă și reușind prin imagini și text o dezinformare și o jignire a oamenilor care-și caută sexualitatea și tearapia necesară de a accepta asta. Păcat. Putea să iasă ceva mult mai bun și fără organe pe ecran. Mi se pare, cu mâna pe inimă, că profiți de dizabilitatea și dorința sexuală a unei persoane, îmbrăcând-o în cuvinte mari precum artă, pentru bani. Atunci, cu ce ești tu diferit – ca regizor, producător – când profiți de alții, decât acei terapeuți falși?

***

*Am rugat o prietenă, apropiată de sufletul meu să comenteze puțin și ea gândurile mele. O văd mult mai în postură să facă asta pentru că ea este, o persoană cu dizabilități.


1. “Să spun: suntem sau nu suntem cu stomacul făcut să realizăm că persoanele cu dizabilități au dorințele și nevoile sexuale pe care le avem și noi restul?”

Well, lucrurile sunt complicate rau de tot.

In primul rand e partea asta “suntem sau nu suntem cu stomacul făcut să realizăm”. Din pacate asta e o problema serioasa in societate. O majoritate covarsitoare de persoane tipice au impresia ca numai si numai ele sunt fiinte cu nevoi sexuale, iar cei cu dizabilitati suntem fie asexuali, fie niste persoane care vom ramane vesnici copii.

Tot din “suntem sau nu suntem cu stomacul făcut să realizăm” mai iese in evidenta inca o problema. Da, inteleg, la tine lucrurile sunt clare: “Lasă-mă să dorm peste gândul că toți suntem egali în creierul nostru, să empatizez la cafea povestind despre film.” Insa vezi, tu o serie intreaga de persoane tipice au o cu totul alta gandire. Ele considera cumva ca e de datoria lor sa controleze persoanele cu dizabilitati ca nu care cumva sa se expuna acestor “metehne”. Cum adica sa faca o persoana cu dizabilitati sex? Nicidecum, lasa stiu ele mai bine ce si cum!

Din nefericire, aceste modele de gandire duc adevarate drame. Spre exemplu, in centrele rezidentiale pentru adultii cu dizabilitati ei sunt paziti mai ceva ca la inchisoare ca sa fie siguri ca nu au astfel de comportamente. Daca totusi se intampla si sunt prinsi atunci repercusiunile sunt cat se poate de serioase. Daca raman insarcinate, femeile sunt obligate fortat sa avorteze. Nu au absolut niciun drept sa decida ce isi doresc, deciziile sunt luate de catre conducere. De asemenea, pentru chiar a fi siguri ca nu vor putea intretine relatii sexuale, multi din centre sunt sedati sau inchisi in camere tip izolator. Nu ti-as putea zice exact cifre la nivel national, insa pot sa imi intreb prietenii care cu asta se ocupa: merg inopinat la centre si strang date despre ce se petrece dincolo de ziduri.

Nici in cazul celor care stau cu familia lucrurile nu sunt mai roz. Din toate persoanele cu dizabilitati pe care le cunosc, nu as gresi absolut deloc sa afirm ca peste 80% nu au voie/acces la relatii intime. Familia ii controleaza ca pe niste copilasi si nu le permite nici macar sa se gandeasca la asa ceva, darmite sa si indrazneasca sa zica/ceara.

2. “Nu vinde nuditate pentru empatie, vinde-mi povești.” Nu stiu cata nuditate a fost/este in film, insa sunt de acord cu tine ca ar trebui expuse povesti. Ele capteaza atentia, ele transmit mesajul cel mai bine, ele disemineaza informatia si poate provoca discutii pe cele expuse. Daca s-a exagerat cu scenele de nuditate singura mea parere e ca pt a mai inlatura niste prejudecati si a mai sparge niste tipare bine infipte in gandirea unora. Unii chiar nu pricep ca si noi suntem fiinte sexuale pana chiar nu li se serveste o mostra. Sau mai multe. Si poate nici atunci nu vor rezona cu idea si vor ramane cu mentalitatea lor.

Dovlatov sau despre drama de a scrie liber

S-au spus multe cuvinte despre Dovlatov. Mulți oameni care au fost să vadă filmul au spus lucruri bune despre el. Pe fiecare om din cinematograf, filmul acesta l-a răvășit într-un fel sau altul.

O poveste rusească făcută de poloni cu un actor foarte mișto slovac. Or fi mai mulți din ei slovaci, dar doamne ce frumoși sunt bărbații aceia. Nu discriminez, femeile sunt frumoase și ele, dar eu m-am uitat mai mult după bărbați.

Nu vreau să povestesc cum e filmul, sau viața lui Dovlatov. Am să spun aici – pe larg – ce i-am spus la Monica pe scurt în privat.

Este un film despre și pentru bloggeri. Dragi bloagheri ocupați să faceți o avere din blogul vostru, mobilizați-vă așa cum o faceți pentru proteste, furați două ore din viața voastră și mergeți la film.

Mergeți la film ca să vedeți ce vă așteaptă la începuturi, sau chiar mai târziu. Depinde de fiecare. Scrierile pentru partid sunt asemănătoare cu unele scrieri pentru anumite produse sau agenții. Unii își vând sufletul sau scriitura pentru asta, pentru un loc pe piedistalul de oameni care scriu mult. Unii nu. Munca amândurora este la fel de multă și de grea.

Cel mai normal este sa scrii doar despre ce îți face sufletul și degetele liniștite. Să poți să pui capul pe pernă știind că ai scris ce ai vrut, că te-ai descărcat, că ai dat mai departe o informație productivă sau o experiență care poate ajuta. Să te uiți peste tona de draft-uri și să le promiți că vor lua o formă frumoasă într-o zi. Să procrastinezi până când soarele apune și răsare iar și iar.

Scriitura și artiștii, în secolul tehnologiei au o altă viață, dar fiecare dintre ei trăiește aceeași dramă de zeci de ani.

Unii sunt buni și nu află nimeni de ei. Poate pentru că se adâncesc prea mult în țigări și alcool, poate că se revoltă prea tare asupra unui sistem. Poate că sunt prea leneși ca să facă mai multe lucruri. Unii mor, unii trăiesc, la fel și proiectele lor. Unele bloguri mor înaintea noastră și la fiecare log-in ne promitem că le înviem. Că ne dăm un weekend să dăm o formă foarte frumoasă ca oamenii să nu mai spună că ne tamponăm în statusuri lungi pe facebook.

Suntem artiști în sufletele noastre, din nevoia de a ne exprima durerile, frustăririle unor timpuri pe care nu credeam că le vom prinde. Acum sute de anii, erau jurnale și oameni care notau istoria. Propagande scrise în ziare de uzină, printul de atunci avea aceeași putere pe care acum o are un sponsored add.

Istoria are darul de a se roti. De a se întoarce, sau ca să o spun mai frumos: de a se repeta. Poate pentru că nu știm să învățăm din greșelile noastre, sau poate pentru că sperăm că suntem mai buni decât cei de înaintea noastră dar din egocentrism ajungem să facem aceleași greșeli.

Ne învârtim în dramele cuvintelor, în nevoia de a fi auziți și ascultați. Strigăm pe oriunde putem toate nemulțumirile noastre și dorința noastră de a vrea să fim lăsați în pace – să fim artiști așa cum vrem noi.

Poate că mama avea dreptate: artiștii sunt niște muritori de foame mai mulțumiți cu ei.

Dar poate, că vremurile nu se schimbă niciodată, iar când le spui oamenilor că scrii, ei cred că ești doar un pierde-vară care vrea să facă bani repede. Prea puțini din jurul nostru realizează cât timp le ia oamenilor să scrie, să documenteze, să citească și să traducă.

Bloaghere, mergi la Dovlatov, ca să simți o poveste care se repetă. E paradoxal cum poveștile se repetă în alte contexte.

Filmele la care nu pot ajunge

Am stat și m-am întrebat, multă vreme, care este povestea filmelor care ajung în cinematografe. Am aflat o mare parte dintre ele ajung foarte greu în cinematografe, iar ca să rămână acolo, trebuie ca oamenii să creadă în ele.

Numărul de oameni care reușesc să creadă în filmele românești este tot mai mic, dar este destul de mare în același timp. Nu mai avem timp și energie să credem în multe lucruri din jurul nostru. Atunci când foarte multă lume încearcă să ne convingă să dăm o șansă unui film românesc, răvășim toate orarele de pe internet ale cinematografelor care au făcut loc unui astfel de lucru. Vrem să dăm o șansă oamenilor care încă încearcă să mai facă o schimbare în țara asta, care încearcă să exprime filmul diferit, să ne arate lumea filmului pe care o iubim, chiar aici, la noi în țară.

Realitatea între a vrea să vezi un film și a reuși, este grea. După 2-3 săptămâni în care încerci să te gândești cum să faci să ajungi la el, te decizi într-un final să renunți, pentru că nu mai ai putere să speri. Renunți pentru că nu există nicio formă în care poți vedea un film. Filme românești, grele, sunt aruncate în program la ore imposibile, parcă făcând imposibil oricărui om care are un job să ajungă la el. Un film greu, dramă, de peste 2 ore, în mijlocul săptămânii de la 22:30, sau chiar de la 15. Sacrificii pentru filme facem toți, dar uneori, preferi să dormi la ore decente și să fii fresh la lucru, decât să te zvârcolești în pat toată seara după un film greoi.

Oare scopul cinematografelor nu este de a atrage public mai mult la filmele lor? De a aduce bani în cinematograf? Regizorii filmelor românești merită doar ore imposibile după premieră?

În orașul acesta multicultural, Cinema Victoria este singurul cinematograf unde intră cele mai multe filme românești, producții europene mișto despre care citesc pe net. Este de la distanță unul dintre cinematografele mele preferate la acest capitol. Exceptând programul.

O glumă în grupul de oameni cu care mă duc la film, este că programul e făcut prin decizii foarte bine alese: este un film pe care oamenii vor să-l vadă? Scrie mult pe net despre el și ar putea să umple sala des? Perfect, hai să-l punem de la 15, 17:30 și 22. Orele imposibile pentru orice om care are un job full time până la 18-19 iar a cărui oră de trezire este de obicei imediat după răsăritul soarelui.

Apoi, începem să ne întrebăm când vom găsi filmul pe net, un HBO Go, un DVD, ceva, să ne adunăm la cineva acasă pentru a ne bucura de el la orele la care dorim noi, pentru că viața filmelor bune în cinematografe e scurtă, iar vina nu este în întregime a oamenilor care nu merg la filme, ci a programului care face imposibil ajunsul la acestea.

Astfel, Atelierul nu am reușit să îl văd nici în această săptămână. Poate săptămâna viitoare am mai mult noroc.

Aștept filmele premiate la festivaluri în această primăvară, să fug la premiere la înghesuială, pentru că altfel, va fi mai mult decât imposibil să ajung să le văd. Lucru care este trist. Partea bună a orarului nașpa de filme, este că voi reuși să îmi fac o colecție destul de mare de filme superpe pe DVD.

Partea plină a paharului este greu de văzut uneori prea colorată, dar măcar, îți sare în ochi.

Pororoca sau durerea unei familii

sună telefonul, o voce liniștită îmi șoptește la ureche: te-ai trezit? Haide, bea cafeaua și ne vedem la fără zece.

Da, m-am trezit, gata! M-am ridicat din pat și în 15 minute sunt funcțională!

Se pare că așa am zis, am verificat convorbirea din telefon, pentru că în realitate am adormit cu telefonul în mână înapoi – ca un prunc. M-am trezit, m-am uitat în jur. Întuneric afară. La naiba! Am ratat premiera!

Panică!

Mă uit cu ochii chiorâți la ceas: 18:30. Perfect. 20 minute. Sun la taxi în timp ce trag rapid niște haine pe mine, arunc portmoneul, fularul și mănușile în geantă și ies pe ușă ca un alergător olimpic. Doar că nu-s. Sunt iar în veșnica întârziere pentru că am dormit.

Ajung la timp la cinema și o cafea + sandwich vin în compania mea să mă ajute să mă trezesc.

Monica o să fie mândră de mine, mi-am băut cafeaua la filmul despre care a povestit ea multe. Yey!

Ce nu știam și nu mi-a spus nimeni, a fost că Pororoca nu este un film ușor de digerat, un film pe care să-l vezi cu ochii împăienjeniți în scaunul de cinema în timp ce cafeaua își face efectul. Citisem eu că e o dramă, dar am mai băut cafele pe drame.

După primele 10 minute mi-am dat seama că dacă îmi doresc să înțeleg ceva din ce se întâmplă pe ecranul din fața mea, va trebui să îmi beau rapid cafeaua și să atac dulciuri și mâncare.

2 ore și 30 de minute, mai precis 150 minute + 18 bonus de fidelizare pentru premieră. Mai precis, trei ore și-un pic de stat în cinema, cu ochii bulbucați la acțiune și în gând cu titluri de ziare care strigă ȘOC ȘI GROAZĂ.

Pororoca este un film greu. Pentru mine a fost greu. Drama unei familii, pierderea unui copil – chiar dacă nu este pierderea cu care sunt oamenii obișnuiți: moartea. Dispariția unui copil care stă doar în secunda aceea de neatenție în care a fugit și nimeni nu știe ce s-a întâmplat. Da. Adevărul este că cei mici sunt curioși. Oricât de mult încearcă părinții să le explice că nu toți străinii sunt oameni buni, zâmbetele lor inocente și tona de idei care le vin în cap, sunt lucruri de care unii oameni profită.

O astfel de dramă aduce cu ea o suferință care este greu de exprimat. Fie că este vorba în scris, în teatru sau pe ecran. Atunci când suferi, o faci în interiorul tău, iar exteriorul se conturează doar cu cearcăne de plâns, nesomn și stres. Toate combinate cu sentimentul acela care sapă în tine adânc. Dorința de a fi bine, de a avea un răspuns, de a căuta o soluție, de a avea, așa cum spun englezii: closure.

Un lucru care m-a impresionat a fost că tot filmul se axează pe durerea tatălui. Mama, se ascunde, așa cum fac toate mamele. Își ascund suferința și încearcă să protejeze tot ce a mai rămas din familie, sperând – poate – că totul se va termina cu bine, iar coșmarul va lua sfârșit. Vinovăția tatălui și suferința lui, o poți vedea frumos etalată pe ecran. Toate stadiile de suferinșă. Obsesia, gândurile, vina, durerea, toate le vezi în ochii personajelor și le simți de parcă îți respiră în ceafă.

Cumva, fără să vrei, începi să te gândești la toți oamenii pe care i-ai pierdut. Te gândești la toți copii din parc, oamenii dubioși sau chiar frumoși pe lângă care treci. Te duci cu gândul spre lucrurile rele care se întâmplă în jurul tău, dar pe care, le ignori – nu au loc în bula ta de fericire.

Pororoca este trezirea la realitate și trimiterea directă în coșmar. Coșmarul lucrurilor care se întâmplă în jur. Durerea oamenilor apropiați de noi, pe care nu știm cum să o ținem. Durerea noastră, durerea pe care o ignorăm dar care, combinată cu disperare, ne face să devenim slabi, răi, încercănați. Îndepărtăm toți oamenii de noi și cumva, ni se pare că nimeni nu ne înțelege. Cei din jur empatizează cumva, vor să ajute, dar fiecare își vede în felul lui de viața sa. Autoritățile sunt poarte prea în urmă cu multe, depășite sau fără puterea de a găsi răspunsurile pe care le căutăm.

Pororoca, este, exact cum spune numele, valul care ne răvășește.

Mergi, lasă toate ideile preconcepute despre filme românești și mergi să vezi o poveste care te va îndrepta puțin de spate și te va face să te gândești mult la lucrurile despre care îți place să comentezi sau să dai cu părere fără să ai toate faptele. Judecăm de dragul discuției părinții și metodele de parenting, dar adevărul este că viața este simplă: o secundă de neatenție este ca un val care îți schimbă tot cursul vieții – definitiv.