Monthly Archives: March 2019

Touch me not – când arta delimitează documentarul, sau invers

Aș vrea să mă privesc în oglindă și să spun că sunt un om închis la minte. Aș vrea să mă privesc în ceilalți și să înțeleg cum mă văd ei, poate așa am să accept lucruri despre mine pe care nu le realizez.

Printre toate astea, îmi iau întotdeauna răbdarea cu mine, punga de cronțănele și bateria plină la telefon atunci când intru în cinematograf. Nu mă documentez mult despre film, nu mă uit la trailer. Nu vreau părerile altor oameni să afecteze relația mea cu imaginea de pe ecran. Mă plictisesc, mă enervez, plâng, râd, deranjez alți oameni din sală comentând sau râdem toți în cor. Fiecare simte mesajul de pe ecran în felul lui. Suntem diferiți, avem păreri și trăiri diferite, tocmai de aceea de multe ori premiile unui film sunt discutabile. Credem întotdeauna că părerea noastră este cea mai valoroasă, în special când ne placem să dezbatem arta.

E artă, e făcută să nască trăiri de tot felul, chiar mai mult decât atât, e făcută să scoată la suprafață sentimente de revoltă sau de acceptare.

Suntem sau nu suntem oameni care acceptă sex pe ecran?

Cred că la asta se limitează filmul Adinei Pintilie. Sincer. Cred că la asta se limitează. Pot să o formulez mai vulgar de atât. Să spun: suntem sau nu suntem cu stomacul făcut să realizăm că persoanele cu dizabilități au dorințele și nevoile sexuale pe care le avem și noi restul? *

120 și un pic de minute, 7 ani de muncă, produs de femei, o grămadă de bani. Rezultatul final:
• ~ 17 cadre cu organe genitale (feminine și masculine)
• ~ 15 cadre cu țâțe • Un monolog plictisitor și fără sens la început – poate ar vrea să te bage într-o poveste, dar nu am prins eu povestea
• Personaje fără contur
• Actori profesioniști + oameni care-și etalează povestea
• Replici absolut idioate – atunci când nu sunt monoloage care, cumva, să spunem că ar putea să aibă un rost. Exemplu „your bellybutton is different than mine”. Nu aș fi crezut că avem buricul diferit. Noroc că am stat în cinematograf la acest film și am aflat.

Nu știu ce s-a vrut, ce s-a încercat sau ce s-a experimentat. M-am simțit că mi se bagă pe gât stările pe care trebuie să le am. Oare nu era mai simplu să mă lase să aleg, nu să mă forțeze să merg pe ideea asta? Mi se pare că dorești să empatizez forțându-mă să fac asta.

Transformă sexul într-o filozofie, lucru pe care îl mai fac feministele frigide. Sau acesta este un film despre feministe frigide? Parcă era un documentar despre sexualitatea corpului și nevoile noastre sexuale, cu dizabilități sau fără. Sau e un film de artă unde ducem sexul la rang de terapie și filozofie? Oare, acest film dorește să lege printr-un cordon ombilical omul, fanteziile și frustrările lui? Nodul ascuns din interiorul nostru, pe care-l mai ascundem oricum cu haine, machiaj și zâmbete false. Este un motiv pentru care unele gânduri sunt numite fantezii, unele trăiri se transformă în frustrări. Terapia pentru intimitate este un lucru foarte rar întâlnit.

Atunci de ce mă arunci într-o baltă de salivă și de alb care-mi face retina să sângereze, cu povestea mișto a unor oameni? Poveste din care – mulți am avea ce învăța, dar suntem prea ocupați să căutăm arta în documentar și să ne dăm mari pe internet că acceptăm arta în toate formele ei.

Chiar mi-aș fi dorit să aflu mai multe lucruri despre personaje, dar întrebările mele au rămas fără răspuns. Fără un răspuns din film, docu-artă sau ce-o mai fi. Să fie că răspunsul este la mine dar nu îl accept? Să mă uit mai bine în oglindă și să caut răspunsul unor personaje fictive? Unde e artă și unde e documentar? Sexul e artă dar terapia e documentar? Sunt mai confuz ca privitor acum. Nu mai înțeleg nici ce înțelegeam. Chiar trebuie să revin la liceu unde eram întrebați constant: „ce a vrut să spună autorul?”

sursa foto

Este sensibil să discuți despre sexualitate, fie că o faci la cafea, pe ecran, în cărți sau pe scenă. Sexualitatea nu este neapărat ceva tabu, este ceva intim. Oamenii pot să empatizeze și fără să le forțezi pe ecran goliciunea. Este o limită foarte fină între kitch, pornografie, vulgaritate și artă. Nu mă forța să empatizez doar pentru că-mi arăți goliciunea unui om cu dizabilități. Lasă-mă să dorm peste gândul că toți suntem egali în creierul nostru, să empatizez la cafea povestind despre film. Nu vinde nuditate pentru empatie, vinde-mi povești. Nu vinde dungeon-uri prost filmate și gang bang-uri ca să mă faci să îmi dau seama că personajul tău principal e asexuat. Spune-mi povestea lui, de azi în spate, nu invers. Nu forța, ca regizor, frustrările și dorințele sexuale ca venind din traume ale copilăriei – pentru că atunci închizi tot în cartea lui Freud care spune că totul se limitează la iubirea părintească pe care am avut-o sau nu. Freud avea partea lui de dreptate, dar de atunci până acum, in terapia sexuală s-au mai schimbat și aflat lucruri, empatizat. Terapeuții nu sunt toți deschiși către zona sexualității fără a putea să-și judece pacienții și să-i trimită la spovedanie sau la psihiatrie.

Spune-mi povestea fetei care e legată de tavan, spune-mi povestea fetei căreia îi place să domine, spune-mi povestea omului căruia îi place să lege, arată-mi acceptarea omului care nu face sex.

Interviurile din filmele kink.com au o conturare mai bună a personajelor decât a reușit Adina Pintilie să facă în două ore. Iar aceia sunt niște oameni care vând fantezii și pornografie, dar îmi spun cumva – sau încearcă să spună, povestea din spate. Să înțeleg de ce le place să fie biciuci, legați, închiși în cuști sau depravați de aer. Să știu povestea din spate și zona de confort, să înțeleg că e un film.

Astfel, se naște întrebarea: este un film de artă sau un documentar? Dacă e un film de artă, înțeleg – accept cumva, că este vag și că ar trebui să nu îl judec ci să-l iau ca atare. E o artă neînțeleasă de mine. E un film documentar? Atunci, ce-mi documentează? Exceptând cele (maxim) 30 minute în care empatizez (forțat) cu oameni cu sexualități diferite și aspecte fizice diferite. Sau asta s-a vrut a se documenta iar restul e doar un intro în poveste? Un fel de – ne învârtim în jurul casei înainte să îți spun ce doresc să-ți transmit. Rămâne totuși a treia variantă: e între ele, e ce alegi tu să fie. Da, dar să vezi, nu așa merge treaba. Nu din punctul meu de vedere. Păi, dacă stăm să ne cunoaștem, să folosim cuvinte mari despre albul de pe ecran și ce a vrut să spună autorul, atunci, rămânem cu o grămadă de alte întrebări.

sursa foto

Sunt convinsă că există răspunsuri, care vor fi livrate cu un tact frumos. Dar sunt, în același timp convinsă că acesta nu este un produs care să arate vulnerabilitatea oamenilor, care să ne spună că suntem oripilați de lucrurile din zona noastră de confort. Eu cred că zona de confort se poate lărgi ușor, dacă cineva nu te oripilează și nu intră cu bocancii.

Spune o poveste frumoasă și contureaz-o fără să transformi totul într-o melodramă de artă. Lărgeste-mi zona de confort și lasă-mă să îmi doresc să experimentez sexualitatea mea mai mult, pentru că dacă mă forțezi să empatizez din milă, zidurile zonei de confort devin mai puternice și mai mari. Nu cred că acesta se vrea a fi scopul, dar trebuie să ne oprim o secundă și să ne gândim: empatizez pentru că doresc sau pentru că sunt forțat. Iar dacă sunt forțat să fac asta cu un film, care e rostul? Banii? Faima? Premiile? Interviurie? TED talks? Pentru că atunci când cineva e forțat să facă asta, o face din milă, nu din empatie. Iar noi, privitorii leșinați de plictis și replici proaste din scaunele de cinema, nu ar trebui să avem milă față de ce se întâmplă pe ecran. Iar mai apoi, nu poți nici să te legi prea mult de asta, că vor sări (feministele) în sus că te legi de oamenii cu dizabilități – ceea ce nu e adevărat.

Cred, cu mâna pe inimă, că Adina Pintilie a irosit o grămadă de bani și de ani, vrând să ducă documentarul la un nou nivel de artă și reușind prin imagini și text o dezinformare și o jignire a oamenilor care-și caută sexualitatea și tearapia necesară de a accepta asta. Păcat. Putea să iasă ceva mult mai bun și fără organe pe ecran. Mi se pare, cu mâna pe inimă, că profiți de dizabilitatea și dorința sexuală a unei persoane, îmbrăcând-o în cuvinte mari precum artă, pentru bani. Atunci, cu ce ești tu diferit – ca regizor, producător – când profiți de alții, decât acei terapeuți falși?

***

*Am rugat o prietenă, apropiată de sufletul meu să comenteze puțin și ea gândurile mele. O văd mult mai în postură să facă asta pentru că ea este, o persoană cu dizabilități.


1. “Să spun: suntem sau nu suntem cu stomacul făcut să realizăm că persoanele cu dizabilități au dorințele și nevoile sexuale pe care le avem și noi restul?”

Well, lucrurile sunt complicate rau de tot.

In primul rand e partea asta “suntem sau nu suntem cu stomacul făcut să realizăm”. Din pacate asta e o problema serioasa in societate. O majoritate covarsitoare de persoane tipice au impresia ca numai si numai ele sunt fiinte cu nevoi sexuale, iar cei cu dizabilitati suntem fie asexuali, fie niste persoane care vom ramane vesnici copii.

Tot din “suntem sau nu suntem cu stomacul făcut să realizăm” mai iese in evidenta inca o problema. Da, inteleg, la tine lucrurile sunt clare: “Lasă-mă să dorm peste gândul că toți suntem egali în creierul nostru, să empatizez la cafea povestind despre film.” Insa vezi, tu o serie intreaga de persoane tipice au o cu totul alta gandire. Ele considera cumva ca e de datoria lor sa controleze persoanele cu dizabilitati ca nu care cumva sa se expuna acestor “metehne”. Cum adica sa faca o persoana cu dizabilitati sex? Nicidecum, lasa stiu ele mai bine ce si cum!

Din nefericire, aceste modele de gandire duc adevarate drame. Spre exemplu, in centrele rezidentiale pentru adultii cu dizabilitati ei sunt paziti mai ceva ca la inchisoare ca sa fie siguri ca nu au astfel de comportamente. Daca totusi se intampla si sunt prinsi atunci repercusiunile sunt cat se poate de serioase. Daca raman insarcinate, femeile sunt obligate fortat sa avorteze. Nu au absolut niciun drept sa decida ce isi doresc, deciziile sunt luate de catre conducere. De asemenea, pentru chiar a fi siguri ca nu vor putea intretine relatii sexuale, multi din centre sunt sedati sau inchisi in camere tip izolator. Nu ti-as putea zice exact cifre la nivel national, insa pot sa imi intreb prietenii care cu asta se ocupa: merg inopinat la centre si strang date despre ce se petrece dincolo de ziduri.

Nici in cazul celor care stau cu familia lucrurile nu sunt mai roz. Din toate persoanele cu dizabilitati pe care le cunosc, nu as gresi absolut deloc sa afirm ca peste 80% nu au voie/acces la relatii intime. Familia ii controleaza ca pe niste copilasi si nu le permite nici macar sa se gandeasca la asa ceva, darmite sa si indrazneasca sa zica/ceara.

2. “Nu vinde nuditate pentru empatie, vinde-mi povești.” Nu stiu cata nuditate a fost/este in film, insa sunt de acord cu tine ca ar trebui expuse povesti. Ele capteaza atentia, ele transmit mesajul cel mai bine, ele disemineaza informatia si poate provoca discutii pe cele expuse. Daca s-a exagerat cu scenele de nuditate singura mea parere e ca pt a mai inlatura niste prejudecati si a mai sparge niste tipare bine infipte in gandirea unora. Unii chiar nu pricep ca si noi suntem fiinte sexuale pana chiar nu li se serveste o mostra. Sau mai multe. Si poate nici atunci nu vor rezona cu idea si vor ramane cu mentalitatea lor.