Month: October 2015

Nu de mult timp am luat o decizie importanta in viata mea de femeie independenta. Asa ca am inceput sa spal haine. Ca orice femeie independenta am facut ochii mari la toate butoanele alea de pe masina de spalat a mamei si citind instructiunile de folosire in chineza (am incercat in romana, dar mi se parea ca inteleg la fel de mult), am abandonat decizia de femeie independenta. Stiu ca o femeie independenta isi permite sa-si cumpere haine noi de cate ori celelalte se murdaresc. Poate d-aia avem nevoie de atatea dulapuri.

Intre timp, o alta decizie importanta a fost mutarea de la mama. Unul dintre factorii decisivi in aceasta decizie a fost detinerea in apartament a unei masini de spalat simpla. Cat mai putine butoane pentru ca orice femeie independenta sa poata sa foloseasca masina.

Am facut cateva piscine in casa uitand sa pun furtunul de la masina in toaleta. Dar uite asa am toaletat gresia din baie si hol si putin parchetul din camera. Am economisit multa apa din cea pe care o foloseam la spalatul pe jos.

Daca tot am dibuit metode de a spala haine si pe jos, cumva, discutiile in birou au venit si in aceasta zona. Unde sunt multe gagici pe mp, este imposibil sa nu existe o experta in ceva. De la conspiratiile hipermarketurilor la cele politice, tot timpul cineva din birou stie exact ce se intampla in lume!

Pe un raft undeva sus, statea o sticla pe a carei eticheta erau niste haine. Eu tot timpul am crezut ca e Biocarpet dar de fapt e ceva detergent bio. Sta acolo de indeajuns de multa vreme incat ambalajul alb al sticlei are pe el o hainuta gri-maron de praf. Asa se intampla cu lucrurile care se tin pe post de bibelou.

Discutand despre el si nefolosirea lui, incepe un alt dialog halucianant:

– Dar de ce nu il duceti acasa?
– Dar ce sa fac cu el? Am unul acasa si nu-mi place cum spala!
– Asta e balsam se pune pe haine.
– Crezi ca spala mai bine?
– Nu spala, numa le imbalsameaza.
– Adica nu scoate pete?
– Nu, face hainele sa miroasa frumos!
– Si pe mine cu ce ma ajuta?
– Pai raman hainele mai mult proaspete!
– Oare ala pe care-l folosesc eu nu e tot balsam de nu spala bine?
– Mai bine va luati de pe net, ca astia in hipermarketuri desigileaza tot si isi pun lor deoparte in sticle si pun apa peste!
– Da… mai bine praf, asa nu ma fura!
– Da, si din pungi nu se poate fura, ca sticlele se resigileaza usor.
– Dar nu se vede pe dop?
– Cine credeti ca se uita, cine isi mai da seama, l-ai luat si l-ai dus cu apa acasa.
– Trebuie sa-mi iau alt detergent!
– Ah, uitati, asta nu e balsam, e detergent lichid. Sa-l duceti acasa.
– O sa, dupa ce se termina asta.
– Il folositi ca pe celalalt, acolo in masina. In spatiul de langa sa puneti balsam.
– Asa o sa fac.

Nup, nu tocmai am inventat discutia asta.

Am mai suduit eu oamenii mult prea lenesi sa-si faca singuri o cafea. Cel mai mult urasc ospatarii care sunt nesimtiti cu tine, fara sa realizeze ca ei tocmai iti aduc cafeaua, deci tu ar trebui sa iti incepi ziua bine – nu prost.

Ador cel mai mult, momentele in care ajung la birou si lumea ma intampina cu “ce bine ca ai venit, ca noi nu ne-am baut cafeaua”. Incep sa fiu tot mai convinsa de faptul ca filtrul de cafea functioneaza pe baza de amprenta, iar a mea e singura pe care o recunoaste. Poate nu e filtrul de vina, poate doar eu stiu sa iau cu lingurita cafea si sa o pun in spatiul special amenajat (lingurita – logic), apoi sa pun apa, sa bag filtrul in priza si sa astept sa se faca infuzia. Dupa toate astea trebuie, bineinteles sa torn si in pahare, asezonat cu zahar totul. Cafeaua trebuie servita la botul calului intotdeauna.

Sa faceti diabet lenesilor!

Asta le urez in gand de fiecare data cand sunt prea putori ca sa-si faca singuri cafeaua.

Apoi am descoperit putoarea lenea suprema si hotul de cafea.

Trecem peste faptul ca nu am pomenit nimic decat subtil de oamenii aia puturosi lenesi care nu isi fac singuri cafeaua si asteapta sa fie serviti. Poate ca unii colegi/angajatori nu stiu ca noi restul pulimii nu suntem sclavii care trebuie sa le servim cafeaua la botul calului. Ha. Ha. Dar mai sunt colegii aia care pupa funduri si atunci, se echilibreaza ceva in univers.

Revenind.

Colega se hotaraste sa-si faca o cafea. Nu inteleg cum poate sa bea posirca aia care mie mi se pare ca miroase a urina. E drept, urina cuiva care se hidrateaza cu apa. Cred ca daca te uiti cu putin atentie in acel filtru de cafea, niste mormoloci din calcar de apa tocmai construiesc un bloc nou de locuinte si fac dansul apei. La ei nu ploua, la ei totul se intampla cand eu ii privesc de sus, ca o dumnezeaă a lor si arunc cu apa. Luati de aici mormolocii mei, luati apa si mancati, faceti tot ce vreti in ea ca sa dati gustul cafelei.

Pentru a da gust cafelei, in 200ml de cafea pune, sanatos 5 linguri de zahar. Poate ca exagerez si erau numai 4, dar cine sta sa numere metodele de diabet?

Isi pune fata cafeaua pe o masa. Vine putoarea lenea. Se aseaza pe scaun. Se uita la cafea, iar apoi urmeaza urmatorul dialog halucinant:

– Mi-ai facut cafea?

– Nu, dar va fac imediat.

– Asta nu e cafeaua mea?

– Nu, e a mea.

– Dar s-a racit? Ca o beau si asa.

– E cafeaua mea. Va fac alta imediat.

– Bine. Da-mi. Da-mi. Da-mi

Arata tremurand si gesticuland spre ceva, iar noi, cele trei momai ne-am prins tarziu ca era capsatorul. L-am dat si ne-am vazut de treaba. Intoarse cu spatele la cana de cafea, ne vedeam de muncile chinuite ale unei zi cu aroma de vineri.

20minute mai tarziu, colega se hotaraste sa iasa la tigara. Cand sa-si ia cana de cafea. Ghici ciuperca ce-i? Cafeaua disparuse ca prin minune, in tractul digestiv puturos lenes, ca un hot. Liniste, fara niciun scartait, grohait, tusit si palavragit aiurea. Nici macar sorbitul enervant din cafea nu mai exista. Dar nici cafeaua.

Asta e momentul in care diferenta de 5 sau 4 linguri de cafea ar conta.