Month: February 2015

In ultima vreme am observat ca presa arunca foarte mult cu rosii si altele in Balul Operei. Am fost curioasa sa vad de ce, asadar anul acesta m-am sinchisit (prea putin dichisit) ca sa ajung si eu acolo. Eram curioasa de tot experimentul sociologic, vroiam sa vad cu ochii mei tigania, sa inteleg, sa nu mai fiu curioasa, sa stau pur si simplu si sa ma uit, sa vad imbulzeala oamenilor de a vrea sushi gratis si mult alcool. Adevarul este ca era nevoie de mult alcool ca sa poti rezista la ceea ce a fost.

Am ajuns cand deja spectacolul incepuse. N-am tinut sa ajung la timp pentru imbulzeala si pozeala de pe covorul rosu. Am stat acasa sa-mi vad episodul din serial. Am fost anuntata in prealabil ca nu ratez nimic, asa ca m-am dus pe mana celor care deja stiau.

Am ajuns la teatru, unde doamna de la intrare s-a uitat foarte hotarat la mine, la acreditare. M-a studiat din cap pana in picioare sa se asigure ca sunt eu. Nu stiu de unde ar fi putut sa stie acest lucru, dar ea a vrut sa se asigure. Nu cumva sa fie altcineva pe acreditarea mea.

Spre garderoba, un  garderobier  cu par lung si nespalat dat cu multa spuma si fixativ sa stea intins, vorbea la telefon si se uita la mine cum stau cu paltonul in mana si astept sa mi-l puna-n cui. Ii admiram pleata superba, iar el ma privea in timp ce vorbea la telefon. Dupa ce si-a dat seama ca nu doresc sa-i fac curte si ca doresc sa imi puna geaca in cui si sa-mi dea un numar, si-a dat ochii peste cap si s-a sinchisit sa imi ia geaca. Pentru un moment m-am bucurat ca nu am obiceiul de a-mi lasa lucruri importante in buzunare.

Am vrut sa mergem sus, sa ne punem in sala, ca sa putem admira sala plina de oameni. Spre surpriza noastra ne-am intalnit cu organizatorii care ne-au obligat sa ocupam locurile de jos din sala: mai sunt ceva locuri goale prin fata si da rau la televiziune, mergeti repede si ocupati-le, ne spune o doamna la costum (aceeasi doamna care ne-a intampinat la intrare).

Jos ne-am fatait putin pentru a putea gasi un loc si a nu deranja jumatate de sala. Am observat ca majoritatea oamenilor erau trimisi in jos, sa dea bine la televiziune.

Rares Bogdan striga in microfon: cei de sus de la balcon, haideti jos sa vedeti mai bine spectacolul. Nu stiam cui se referea, dar cumva imi inchipuiam o mare de oameni. Imi inchipuiam prost. Ca noroc ca nu se vede de jos cata lume nu e sus in sala.

Am rezistat aproape o ora in sala si am plecat c-o durere de retina si o sete sa beau mult alcool in caz ca doresc sa mai intru in sala. Rares Bogdan vorbeste mult si fara rost, iar pe langa asta, spectacolul de opera a fost putin cam prea lungit si falsat. Urechea mea necunoscatoare s-a simtit pe alocuri zgariata. Norocul este ca am in continuare o tuse care-mi ascunde usor imbufnitul in ras. Discutiile celor din spatele meu erau destul de interesante, nu m-am putut concentra foarte mult la muzica, iar spectacolul vizual probabil il puteam savura daca stateam sus, sau daca-mi luam o pernuta, deoarece prin randurile din fata erau niste oameni inalti cu par tapat care acopereau cam tot campul vizual de la randul 4 in spate.

Dupa un schimb de priviri exasperate cu oamenii cu care eram, am hotarat ca am indurat destul si este momentul sa mergem de acolo. Cu cat mai repede cu atat mai bine. Am iesit din sala sub privirile critice ale celor din jur, dar cu bucuria mea psihica la gandul unui pahar de vin. Am urcat pana sus la zona fumatorilor unde am inceput a barfi pe susotite tinutele celor din jur si ceea ce s-a intamplat.

Am mai aruncat o privire in sala la o prezentare de moda. Nu imi venea sa cred ca aia ar putea fi creeatia lui Doina Levinta. Imi place sa cred ca am vazut altceva si am inteles eu gresit. Partea de sus a salii era goala. Doar angajatii teatrului se mai asezau curiosi. Putini oameni se mai ascundeau uneori pe sus, dar dupa cateva minute ieseau la tigara si ramaneau uitati pe holurile teatrului, pierduti in discutii si pahare pline.

Pauza de masa a fost un adevarat circ. La propriu. Oameni care insistau la chelneri sa le lase tavile si la ospataro-barmani cu insistente ca s-a dat pauza, chiar daca ei aveau instructiuni concrete sa nu dea drumul la servire. Covorul era plin pe alocuri cu mancare cazuta din farfurii, pentru ca oamenii au vrut sa se asigure ca duminica nu vor mai manca, fiind inca satui de sambata de la bal.

Am baut un pahar de vin si am privit tot evenimentul, ma simteam de parca-l aud pe Alecsandri povesind despre Chirita lui, pentru ca doar ea putea sa se incadreze in acest eveniment. Am asteptat sa vad pe cineva cu pene-n cap, sau macar pe primarita din Chinteni cu sarmalutele si cocutele ei faimoase. Am asteptat sa vad ceva care sa-mi incante privirea si sa nu ma simt ca la un eveniment plin de kitch-uri si cioace. Rochia mea a fost simpla, dar privindu-ma in oglinda mi-am dat seama ca prefer un negru simplu decat sa arat de parca tocmai am venit de la statuia lui Baba Novac unde am fost la o poveste cu fetili.

Aerele de alfa-male ale domnisorilor de la paza si de la bar, plus prietenii lor intrati pe protocol , au fost un motiv frumos de a ridica din sprancene si a ma amuza. Sunt sigura ca pentru ei era o mandrie sa ajunga de pe terasa de la dizăl la teatru. Of domnilor, cladirea asta de teatrul asta nu mai este de foarte mult un semn al culturii, ajungand in fiecare an la balul Operei un semn al cioacelor si kitch-urilor. Un simbol al prostului gust si falsurilor.

Cred totusi ca un astfel de eveniment are potential, dar nu stiu cati oameni, bani si ce abordare ar trebui sa fie pentru ca acest eveniment sa iasa din gura presei care in fiecare an isi pune o lada cu rosii la pastrare. Dupa ce mancam bine si bem bine, dupa ce ne clatim ochii cu decoltee si funduri generoase puse in rochite/fuste urate, ne amintim multi dintre noi ca pe legitimatie scrie acreditare, iar cand ajungem acasa fiecare arunca cu ce poate. cine n-are cu ce – tace – sau copiaza de la altii.

Experimentul meu sociologic a fost bifat. Din pacate, n-am rezistat pana la 3 S E. Am plecat cand Marcel Pavel behaia canta vesnicul lui hit frumoasa mea… in noaptea asta. Sala deja se golise generos de mult, iar eu simteam ca oricat de mult alcool as mai avea in pahar, prefer sa ma duc acasa si sa dorm. Parca si-o manea parea sa-mi scalde urechile mai placut. Am adormit sperand sa nu visez vreodata aceasta seara si in acelasi timp poate ramanand trista ca inca n-am vazut un concert 3 S E, iar curiozitatea daca s-au dantuit cum faceau in tinerete pe Amintirile ramane vie.

N-am vazut nicio poza cu 3 S E, chiar nimeni din presa asta n-a mai ramas sa-i pozeze?

poze de la eveniment, pe facebook , facute de Nicu Cherciu. Eu nu am descarcat inca pozele facute de mine, dar am sa le atasez si alea