Naturalete

De cativa ani am observat o moda care incepe sa ia proportii. O moda care se bazeaza strict pe produse naturale. Toata lumea doreste produse naturale si produse bio. Am fost de-a lungul timpului la diverse povesti despre produse naturiste, am ascultat diverse povesti despre cat de sanatos este sa scoatem chimicalele din absolut tot ce consumam. Intoarcerea dupa ani de chimicale la natural este un lucru greoi, asta doar pentru faptul ca toate chimicalele astea incep sa aiba un gust care noua ne place. Incepem sa uitam care este gustul naturalului, mai mult decat atat, incepe sa ni se para ciudat tot ceea ce tine de naturalete. Ni se pare ciudat modul in care miros florile care sunt naturale, ni se pare ciudat modu in care miroase si se simte mancarea. Totul este ciudat.

Suntem atat de preocupati de schimbari in bine incat ajungem sa le ignoram in totalitate atunci cand ele incep sa apara. Avem magazine naturiste, avem internet pentru documentatie, avem “ţaranii” nostri de la care putem lua legume/fructe/etc proaspete. Avem firme specializate in produse naturale care ne dau inclusiv creme sau alte produse de infumusetare. Totul este acolo pentru noi, pentru a ne imbunatatii stilul de viata, pentru a deveni ca bunicii si strabunicii nostri care nu aveau atatea chimicale si prostii, iar viata lor era mult mai usoara si mai linistita.

Suntem mult prea ocupati in a face totul mai usor, in a simplifica tot stilul de viata dintr-o multime de puncte de vedere, dar uitam ca am putea sa simplificam totul dintr-un singur magazin, dintr-un singur site, din alegerea de a nu mai complica organismul in toate lucrurile pe care le primeste.

Eu personal am inceput de multa vreme sa folosesc produse cosmetice care se bazeaza pe ingrediente bio, am renuntat chiar si la vopseaua chimicala acum trecand pe vesnicul Henna (iar parul meu este destul de incantat de schimbare). Am trecut la sampon pe baza de petrol, la farduri care nu mai contin sange de capusa ca sa iasa rosu. Uleiuri de masaj care imi fac tot organismul sa mi se relaxeze. Imi cumpar seminte de tot felul pe care le pun in prajituri iar uneori chiar fac faina din ele. E drept, nu prea imi place mie sa gatesc asa de des precum se zvoneste.

Naturaletea este unul din lucrurile care trebuie sa conteze in viata noastra. Naturaletea este unul din lucrurile asupra caruia trebuie sa ne indreptam atentia, deoarece am ajuns sa ne plangem de falsitate si de lucruri mult prea chimice pentru ceea ce ne dorim. Ne dorim perfectiunea dar ea este intruchipata doar in naturalete, altfel ea nu va putea sa aiba loc. Am ajuns sa incurajez orice proiect de produse naturale, mi se pare uneori ca nu sunt destule site-uri, blog-uri, magazine care sa explice importanta naturalului pentru ca noi sa ramanem naturali. Pentru ca noi sa imbatranim pe cat se poate de sanatos chiar daca excesele noastre ne dauneaza. Sa avem grija de noi este un lucru important pe care tinde-l sa-l uitam de cele mai multe ori.

Naturaletea nu poate persista in noi daca noi ne indopam de chimicale. Naturalul aduce frumusetea (naturala) in noi. Chimicalul va aduce cearcane pe care tot un chimical mai mare le va ascunde la varsta potrivita.

impaca-te cu tine

Am ajuns la o concluzie izbitoare. Din seria concluziilor #captainobvious, am realizat ca este foarte important sa fi impacat cu tine. Este inportant ca dupa fiecare relatie, dupa fiecare despartire, dupa fiecare proiect sa reusesti sa te scapi de toata energia negativa pe care ti-o poate da. Accepta ceea ce a fost si impaca-te cu tine. In momentul in care o sa reusesti sa ai doar ganduri bune despre vechea relatie, clientul care te-a enervat si multe altele de acel gen, este semn ca ai reusit sa accepti totul, ai trecut peste. Atat timp cat inca doresti doar lucruri nasoale sau visezi la lucruri care nu se vor intampla, inseamna ca nu ai acceptat ceea ce s-a intamplat.

Impaca-te cu tine, impaca-te cu gandurile tale, este unul dintre cele mai bune lucruri pe care le poti face pentru tine !

Povestea cu lupul

Stii povestea cu copilul care a strigat “lup” ? Hai sa ti-o repet, pentru ca nu vreau sa am surpriza sa nu stii despre ce vorbesc. Nu vreau sa nu intelegi povestea pe care vreau sa ti-o spun acum. Vreau sa incep sa fiu tot mai clara, atat in cuvintele pe care ti le adresez cat si in gesturile pe care le fac cu tine. Vreau totul sa fie perfect pentru ca eu sunt o perfectionista, care traieste intr-un paradis perfect. Nu vreau sa-mi  stric zen-ul stiind ca tu probabil nu ai inteles ce am zis. Asa ca, sa incepem :

A fost odata un copil, care se plimba printr-o padure langa satul in care locuia. Acest copil intr-o zi a inceput sa strige: “lupul, lupul, vine lupul! Ma ataca! Ajutor!”. Satenii toti au venit in graba sa-l salveze. El era singur, in siguranta, se amuza de reactia satenilor. Dupa cateva zile, copilul iar s-a dus sa se plimbe prin padure. Dorind sa vada care va fi reactia satenilor, a inceput iar sa strige: “lupul, lupul, vine lupul! Ma ataca!”. Satenii au venit iar sa-i sara in ajutor, surprinsi ca si de aceasta data, copilul glumea cu ei. Nemultumiti i-au spus sa nu se mai plimbe pe langa padure, pentru ca atunci cand strigi lupul, el o sa vina. Copilul se amuza teribil de reactia satenilor. Intr-o zi a iesit iar sa se plimbe. S-a hotarat sa mearga iar catre padure. Satenii l-au vazut ca pleaca asa ca s-au hotarat sa nu mai fie partasi la farsele lui care nu sunt deloc amuzante. Cum se plimba el prin padure, surpriza, a aparut lupul flamand si fioros. Degeaba a stigat copilul dupa ajutor, pentru ca acum nimeni nu-l mai credea!

Asemanarea dintre acest copil si tine este mai mult decat izbitoare. Degeaba ma iei in brate si-mi inmoi genunchii, ca nu mai pot sa ma concentrez la nimic, sau mai mult: sa fiu suparata pe tine. Degeaba imi soptesti la ureche lucruri care ma fac sa zambeasca pe moment sau pentru o perioada mare din zi. Degeaba sunt toate lucrurile astea daca tu nu faci nici macar efortul minim de a-mi spune adevarul.

Stiu, stiu, relatiile perfecte sunt bazate pe o tona de minciuni. Stiu, stiu, cuvantul relatie e prea mult pentru ce e intre noi. Da, stiu, trebuie sa am rabdare, dar unde sa fie rabdarea mea cand tu imi spui: ai incredere in mine! Imi spui asta cu o seninatate si un zambet pe chip care ma fac sa imi doresc din toata inima sa te cred. Din pacate, dupa cateva momente, ai ghinionul sa fac cumva si sa descopar ca tot ce mi-ai spus este cat se poate de ireal. Daca nu ai cumva ghinionul asta, reusesti sa te contrazici. Nu stiu daca iti dai seama.

Poate ca cer mult, poate ca cer mult sa am incredere in tine. Imi repet ca nu ar trebui, dar esti intr-o groapa atat de adanc sapata din minciuni si amagiri, incat imi dau seama de fiecare data cand ma minti. Ma uit in ochii tai atat de inocenti, ma uit la tot ceea ce-mi arati si astept sa consumi a 4-a bere ca sa povestesti mai multe. Astept sa ma suni si stiu dupa cum nu-mi raspunzi ce se intampla. Te cunosc dupa voce, dupa cum ma eviti sau ma iubesti. Incep sa sustin faptul ca te cunosc mai bine decat te cunosti tu. Iti cunosc atat potentialul cat si toate gesturile incat de multe ori stiu ce urmeaza sa faci. Mai rau este ca eu stiu sigur ca o sa faci un lucru (sau altul) iar tu inca nu l-ai facut. Poate ca este un lucru rau faptul ca te citesc atat de bine, dar ador sa te cunosc.

Astept sa vad lucruri noi la tine. Astept sa-mi arati ceva ce nu mi-ai aratat inca. Astept sa mi te arati cel din spatele a ceea ce vrei sa pari atunci cand faci tona de prostii pe care te juri ca nu le mai faci a doua zi. Atunci cand vii cu regrete si ai intentia (macar atat pentru un moment) sa te schimbi. Vreau sa te simt atat de aproape de mine incat sa nu vreau sa te mai dezlipesc prea curand. Vreau sa nu mai simt ca ma minti si sa am impresia ca vorbesc singura. Vreau o multime de lucruri de la tine. Nu doar ca le vreau, mi le doresc din toata inima. Imi doresc sa nu mai strigi lupul pentru ca in momentul in care o sa vina o sa ai un soc pe care nimeni nu-l merita vreodata. Imi doresc sa te transformi intr-un lup flamand dupa ceva ce nu ai.

Spune-mi sincer: ce-ti lipseste?

Spune-mi sincer: cat de mult iti lipseste afectiunea? Cat de mult iti place cand te alint? Cand te strang in brate si te sarut, cand imi plimb mainile pe gatul tau si te strang aproape de mine? Iti lipsesc atunci cand nu ma ai, sau iti ajunge tot ce ai acum? Chiar nu iti doresti mai mult de la toata joaca asta de copii adolescenti si nehormonati?

Imi lipsesti uneori si atunci cand esti langa mine. Te doresc si-mi dau seama ca asta este unda dintre cele mai mari greseli pe care le fac de cele mai multe ori. Te doresc cu o pofta mai mare decat ai putea sa-ti imaginezi, te vreau cu toata fiinta mea, pana cand mi se face rau de la toata doza de tine pe care as fi instare sa o am.

Nu stiu cum sa-ti mai explic asta, nu stiu daca intelegi ceva din toate lucrurile pe care ti le spun, dar sper sa incepi sa tii cont de ele cat mai repede, pentru ca altfel nimic nu se va schimba. Pe de alta parte, daca nu vrei absolut nicio schimbare, nici macar una mica, atunci te rog ramai asa. Nu stiu cum sa-ti mai explic ca nu faci bine ce faci, ca eu sunt aici sa te ajut sa te schimbi. Nu te voi obliga. Daca nu vrei sustinerea mea, cu tot regretul, eu am sa plec. Am sa plec si-am sa te las in padurea cu dezamagiri si treziri singur in pat. Fara mine imbratisandu-te si sarutandu-te si spunandu-ti “buna dimineata dragul meu”.

Amintiri impietrite pe o coala

Am incontinuu obsesia de a nu uita lucruri. Notez intr-una lucruri pe care cred ca as fi tentata sa le uit. Imi pun remindere, scriu pe blog(uri), pun statusuri pe facebook, salvez bookmark-uri. Fac orice cred ca o sa ma ajute sa imi amintesc. Vreau sa pastrez intotdeauna proaspete in memorie amintirile speciale. Vreau sa nu le uit niciodata. Cea mai simpla metoda, cea mai eficienta si cea mai veche dintre toate (si favorita mea) este facutul de poze. Ador sa fac poze la tot ce vad. Ador sa transform orice eveniment intr-unul special. Orice zi banala trebuie transformata intr-una speciala, dar cu grija pentru a nu exagera.

Cu timpul am umplut dvd-uri intregi cu poze, atat de pe la petreceri cat si doar peisaje si concedii. Am umplut memoria aparatului foto de atate ori. Am developat intotdeauna. Am listat si am scos pe hartie fiecare poza speciala. Fiecare fotografie care spunea mai mult decat spunea tot setul.

In fiecare an developez un set de poze favorite din anul acela. In fiecare an ma amuz cu un aparat de unica folosinta. Imi place enorm de mult sa simt hartia sub degete in momentul in care ma uit la poze. Este atat de personal in comparatie cu impersonalitatea pe care ti-o ofera ecranul pe care le privesti in mod normal.

Am observat ca multa lume isi scoate pe hartie poze, isi creeaza colaje cu momentele cele mai superbe si le lipeste pe usa/perete/birou. Ne place enorm de mult sa ne vedem prietenii intotdeauna aproape. Ne place sa admiram, sa ne amintim si sa pastram totul in fata noastra. Ne place sa creem privind amintiri noi. Ne place sa punem tara la cale. Ce mai, pe scurt ne place sa imortalizam amintirile, sa ne tragem in chip, iar mai nou, tehnologia si retelele sociale ne-au transformat in niste fotografi profesionisti care pozeaza cafele, pahare de bere, nori, apusuri si peisaje.

Incepe cumva sa ma exaspereze nevoia asta enervanta de a face poze la cele mai neimportante lucruri. In acelasi timp imi face placere cand vad ca oamenii accepta provocari de genul : un selfie in fiecare zi timp de x zile. Am incercat si eu intr-o vreme sa fac acest lucru dar nu am reusit sa ajung prea departe deoarece ori uitam ori mi se parea ca nu sunt destul de interesanta in ziua respectiva. Pe scurt, cautam motive sa nu fac un lucru pe care mi l-am propus deoarece nu mi se parea atragatoare ideea.

In schimb, in fiecare an am grija sa imi fac poze, sau macar una cu prietenii mei foarte apropiati. Asta deoarece  tin ca pozele pe care le privesc atunci cand sunt acasa, din colajul meu drag sa fie inoite in fiecare an, sau chiar de doua ori pe an. Imi place sa pot privi oamenii importanti din viata mea in caz ca mi se face dor de ei. Sa-mi amintesc cu drag momentul acela superb cand a fost facuta poza.  Imi plac toate lucrurile astea vizuale care ma fac sa ma simt atat de bine. Ma relaxeaza oricat de nervoasa sau de rau mi-ar  fi mers in ziua respectiva. Prietenii, pozele, astea sunt lucrurile care te fac sa zambesti orice s-ar intampla.

De cate ori ma hotarasc sa imi iau aparatul sa caut frumusetea zilei care mi se pare mohorata ma simt ca un fotograf in Cluj, un fotograf profesionist. Descopar de cele mai multe ori lucruri pe care le-as fi ignorat in mod normal, dar atrasa de faptul ca sunt cu aparatul foto dupa mine le observ brusc. E drept ca am inceput sa am obsesia de a-l avea intotdeauna cu mine, deoarece nu stii niciodata ce apare: peisaj, petrecere, oameni, orice.

Amintirile cele mai frumoase or sa ramana intotdeauna intr-un album. Impietrite pe o coala care va incepe sa paleasca cu anii. Impietrite acolo sa le arat la nepoti, care probabil nu or sa stie cum arata pozele pe altceva exceptand un gadget.