Un compliment

Zilele astea mi s-a făcut un compliment la care – sincer să spun – nu mă așteptam. Pe de o parte am constatat că nu sunt înstare să accept complimente, pe de altă parte m-a pus ușor pe gânduri.

Mi s-a spus, zâmbind și sincer „ești așa de ciudățică”

DA. Am luat-o ca pe un compliment, pentru că zâmbetul ăla nu putea să mintă. Cum aș putea spune că nu sunt. Fac curat doar după miezul nopții, sunt isterică la fel de mult cum sunt calmă. Sunt egocentrică dar totuși iubesc pe toată lumea și mă atașez ca un câine de toți nemernicii din jurul meu (nu mă refer doar la persoanele de gen masculin). Sunt atât de proastă uneori încât atunci când stau să mă gândesc la asta râd singură.

Am colecție de cuburi rubice, chitanțe cu întârzieri la bibliotecă și să nu uităm cumva colecția mea de monede. Realizez că lucrurile de care mă plâng sunt din vina mea și atunci mă plâng parcă mai cu spor. Uneori am impresia că sunt prea tânără să gândesc multe dintre lucrurile astea, dar în același timp sunt o copilă incurabilă, d-aia îmi dezvolt propria mea herghelie de unicorni.

Sunt o ciudată pe care o iubește la fel de multă lume câtă o și urăște. Sunt o hateriță sociabilă.

Trebuie să învăț atât de multe rahaturi în viața asta, încât uneori mă tem și vreau să fug în lume. Știu că asta nu este o soluție deoarece atunci când mă voi întoarce din evadarea mea toate lucrurile vor fi acolo unde le-am lăsat.

Ar trebui să învăț să apreciez complimentele, să mai iert (nu, nu e un moment în care voi începe să fac pace cu oamenii din jurul meu, ăia rămân acolo încă o perioadă cel puțin dublă ca până acum)  și să păstrez curățenia din viața mea mai mult de 10 minute. Pași mici …

O frumoasa zi de cateva zile

Pe ideea ca o zi se termina in momentul in care pui capul pe perna, in ultimele cateva zile somnul a devenit un subiec tabu, si un accesoriu optional. Cum sa fie somnul un accesoriu? Pai din momentul in care sut dovada vie ca poti trai fara el, e un accesoriu.

Drept urmare, a inceput sa ne “perturbe” viata noastra linistita de pe terasele din centru un proiect. Este vorba de JSU, o scoala de vara cu pusti de 11-a, o mare – mare parte minori, o mare-mare de copii hormonati care au venit “sa invete” la barurile de pe Piezisa cu ocol pe la faculati.

Au inceput sa apara foarte entuziasmati, si ei, si noi – coordonatorii. Le-am impartit inca de ieri tricouri si instructaje de genul “daca bei pana ti se face rau, te trimitem inapoi la mama ta, pramatie alcolica ce esti!”.

Dupa socializarea de rigoare, fiecare si-a vazut de berea lui, ca doar berea e aliment, deci au voie si elevii. Pe langa asta, ca in fiecare an, ei habar nu au care le e limita la bere. Sunt sigura ca au aflat. Aseara, de fapt pe la niste ore matinale ale diminetii. Se auzeau frumos pasarelele, lumea mergea la somn, zarva mare. Ma duc si eu ca tot omul la toaleta, ca nah, berile mele vroiau sa iasa, si sa iasa! Intrad in baie observ  niste adidasi, intreb daca-i bine mi se zice “da”. Dupa voce mi-am dat seama ca respectivul copil se inchina zeului de portela. L-am lasat sa scoata demonul din el si mi-am cautat o buda “comoda”. Punandu-ma in “incapere” si incercand sa-mi dau seama cum se va auzi rezonanta in tot locul asta, ma gandeam sa dau drumu la apa, sa nu fie ciudat. Baiatul mi-a inteles durerea sufleteasca si a inceput sa scoata raul din el. O adevarata capodopera melodioasa, pana si Ludving van Betoween ar fi  gelos pe capodopera pe care  scotea respectivul pe gura, mi-as dori ca de fiecare data cand ma duc la baie sa dau de un astfel de om, sa-mi cante cand fac pipi.

Pe de alta parte, cand au sosit zorii, ne-am strans pe echipe si am inceput, sa mergem spre facultati. Afara racoare, placut, copii in tricouri albe, oamenii se uitau ciudat, iar noi, coordonatorii in negru. Ca doar n-om avea si noi albe, sa ne diferentieze. Toata viata mea mi-am dorit sa ma plimb in tricou negru la 37 grade, pe la soare. Sa stau in sali in care este atat de mult aer incat simti respiratia tuturor pe tine, hainele se lipesc de tine de cat de mult te iubesc si nimei, dar nimeni nu vrea sa fie atins  – ce insensibili dom’le !

Acestea fiind spuse, pentru ca e aproape ora 4, si eu am tras chiulu 30 min la umbra -blasfemie! – ma intorc in racoarea dupa-mesei, in tricoul meu negru care acum mi-e mulat, chiar daca era larg. am constatat astazi ca nu trebuie sa ma abonez la fitness, am sauna pe sub  tricou, iar miscarea urcand scarile nu se compara cu nimic! Vrei sauna? Ia un tricou negru si plima-te prin oras intre 10-18. E cea mai buna idee pe care o poti avea!

Am plecat.

Va tin la curent cu tot,

a voastra topitoare !

Bon Jovi – bed of roses

Faptul ca Bon Jovi s-a nascut in aceeasi data cu mama, m-a facut sa-mi doresc sa merg cu
ea. Am inteles ca nu s-a putut, dar m-am hotarat sa simt din plin tot concertul, doar de dragul
mamei care m-a innebunit toata copilaria, dar intr-un mod bun.

Emoţiile au început să apară încă de sîmbătă seara. Gânduri că totul ar putea ieşi aiurea se
plimbau frenetic prin mintea mea. Dacă va ploua mâine, dacă mi se va face rău de la căldură,
dacă nu voi ştii destule piese, dacă, dacă, o mulţime de întrebări majoritatea fără rost.

Am ajuns destul de devreme şi totuşi destul de târziu, auzind it’s my life şi neavând
posibilitatea să şi văd cei peste 50.000 oameni sărind şi urlând.

Cu rasuflarea aproape taiata si inima batand la maxim m-am pus în tribună, pe drum mi-am
luat o bere rece din necesitatea de a mă hidrata. Toata lumea era entuziasmata, cu mainile pe
sus, sarind si bucurandu-se de un spectacol care tocmai incepea. M-am inghesuit putin printre
oameni prietenosi, care urmau sa cant melodiile, plangand, si zambind, si urland. Treceau prin
mine fiori la fiecare acord, nu credeam vreodata ca as putea avea astfel de sentimente la un
concert, dar Bon Jovi a scos din mine ceea ce multi n-au reusit.

E greu sa transpui in cuvinte toate starile care te-au trecut, toate emotiile si tot, dar, din
dorinta de a impartasi absolut cu toata lumea ceea ce am trait, deoarece, chiar daca au fost
peste 50.000 care au trait acelasi lucru ca mine. Sunt sigura ca au fost multi care nu au putut
veni din o multime de motive, iar noi toti care am fost avem datoria sa povestim pentru ca toti
acei care n-au fost sa simta in acelasi fel cum am simtit noi fiecare secunda din cel mai mare
concert a anului din Romania.

Adevarul este ca, fie ca vrem sa recunoastem, fie ca nu, a fost cel mai bun concert din tara
noastra de la Michael Jackson incoace. Asta nu este din vina noastra, pentru ca fiecare face
show in felul lui, dar simplu fapt ca toata lumea asteota de ani de zile sa vina un – trebuie sa
recunoastem – sex simbol.

Nu am avut nicio dezamagire pentru ca el nu mai arata ca in videoclipurile pe care le vedeam
la televizor. Arata mult mai bine, spre veselia tuturor persoanelor de sex feminin din cadrul
conccertului.

Momentul in care Bon Jovi si-a infasurat steagul tarii – pe care multi dinre noi o injuram atat
de mult – in jurul lui a fost unul epic. Lumea a fost la propriu in delir. Nimeni nu se astepta la
asta din partea lui. A fost un gest atat de minunat, atat de incalzitor la suflet, si ne-a facut pe
multi dinre noi mandrii de ceea ce aveam, pentru ca el era mandru de ce avea in fata lui, de
peste 50.000 de oameni, o cladire superba de pe vremea comunismului.

Trebuie sa recunosc cu mana pe inima, ca toate baladele pe care le-am asteptat cu sufletul
la gura mi-au rupt bucati din mine, atat de mult incat pur si simplu ochii n-au mai ascultat
de mine si au inceput sa lacrimeze. Agentul de paza de langa mine a ramas uimit de cum
incepusem eu sa plang pe bed of roses sau pe always, cantand cat ma tineau plamanii, tinand
mainile in aer si miscandu-le in ritmul muzicii.

Trei bisuri la care sincer, nici noi nu ne asteptam. Cred ca nici el nu se astepta sa se simta atat
de bine. Se vedea pe fata lui un regret, un regret ca pleaca si ca e gata. S-a distrat si el, sunt
sigura. I-a placut de Romania, stiu ca nu a spus acest lucru doar de dragul pr-ului.

A fost trist, momentul cand toti am realizat ca e gata. E momentul in care am realizat ca oricat
de mult am urla el nu va mai reveni pe scena. El a plecat si a fost momentul sa plecam si noi.
Incet incet, fara a ne ingramadi, am impanzit strazile bucurestiului cu emotii si regrete, ca s-a
terminat.

Prietenii

Meditez la articolul asta de cateva zile, nu stiu daca ar fi vreodata momentul potrivit sa-l scriu, dar stiu ca daca nu-l scriu o sa-mi para rau ca nu l-am scris. Uite asa, ma apuca pe mine melancolia si nu numai.

Prietenii, in special fetele ah, fetele mele cele mai de suflet, ele sunt acelea care or sa spuna : e perfect, atunci cand eu spun ca e perfect. Si tot ele vor spune : e un bou ; atunci cand el ma paraseste. Asta fac si eu prietenelor mele, e ceva – un feeling – pe care-l avem una fata de alta sa ne sustinem in toate deciziile.

Prietenii, sunt cei pe care poti sa-i suni la orice ora aberand pe n teme, ca te vor asculta plictisiti, in timp ce vor face cu totul altceva. Dar asa fac si eu, asa facem toti.

Prietenii sunt cei care te ajuta la nazbatii, iti spun “ti-o faci cu mana ta” , zambesc si iti zic cu satisfactie “ti-am spus ca asa o sa se intample”, te asculta cand toata lumea ta se daramana, beti impreuna pana cand unul pica sub masa, iar celalalt ramane mai treaz pentru a putea sa care pe unu acasa.

Prietenii sunt cei care-ti vor sopti la examene prin sms, chiar daca n-au nci cea mai vaga idee ce naiba trebuie sa-ti spuna.

Prietenii sunt cei care-ti vor spune “totul va fi bine” si atunci cand ei nu cred asta.

Prietenii sunt cei, pe care-i avem in jurul nostru. Ii vedem, si ii stim. Sunt ultimele numere formate, ne certam dar ne revenim. Ah, m-a apucat o melancolie de la asta :

gata.

p.s. Laurentiu? Noi doi, NU vom mai fi prieteni vreodata. Obisnuieste-te cu ideea ca NU te voi saluta prea curand.

I’m the real stalker

Poate este vreo persoana în lumea asta care are îndoieli cand spun că sunt un stalker real. Pe bune, este. Cred ca pe de o parte, fiecare dintre noi este un stalker, depinde care se pricepe mai bine. Ştiu toţi ne pricepem la fel de bine, pentru că atunci când vrem ceva, noua tehnologie ne permite să căutăm până găsim acel ceva şi ni-l însuşim, ca prieten pe Facebook, ca mail, ca orice.

Nu mai suntem în săli de internet unde ne putem chiorâ peste calculatoare la ce nick are x pe mIRC şi să îl căutăm şi agăţăm “din greşeală”. Acum a avansat. Ne uităm atenţi la badge-uri cu nume şi căutăm persoanele pe Google, în speranţa unui blog care ne va spune cât mai multe despre persoana pe care o dorim. Aşa devenim nişte stalkeri fiecare dintre noi. Google este prietenul nostru cel mai bun, iar în caz că persoana respectivă nu are un nume pe care să-l ţinem minte, cu siguranţă ne vom chiorâ iar să vedem ce prieteni comuni avem, ca să sărciuim pe Facebook apoi.

Ne vom duce până în pânzele albe ca să avem ce credem că ni se cuvine – poate chiar ni se cuvine .

De la începutul sesiunii vin la bibliotecă la sala de lectură. Mi s-a spus că e locul perfect pentru învăţat şi agăţat. Aşa este. Am descoperit una bucată băiat la medicină, anu 4, mai mult decât perfect. Mă pun în fiecare zi strategic în spatele lui şi urmăresc fiecare mişcare pe care o face pe laptopul lui.

Am aflat ce hobby-uri are, la ce învaţă, ce mail are, care e pagina lui de facebook, care e maşina lui. Cam tot ce era de aflat, şi toate astea fără ca să vorbesc cu el, doar spionându-l din spate, pe deasupra monitorului meu. Sunt bună nu? Acum mai trebuie să descopăr dacă are iubită, cât de mult o iubeşte, ce defecte are, pentru că din exterior e destul de perfect.

Sunt un stalker la fel ca oricine pe la vârsta la care vrea să testeze marea cu degetul. Mă întreb când mă voi plictisi. Oare să îi zgârii maşina cu bicicleta şi apoi să-mi cer scuze? Sau să îi scot laptopul din priză când plec crezând că e al meu… Am atât de multe gânduri despre cum să-l agăţ făcând pe interesanta, încât cred că dacă îi va plăcea de mine, îi va plăcea doar de faptul că eu m-am documentat despre cum să-l impresionez.

Of… stalkerii ăştia…