si profii fac sex!

observ că dragostea între un cadru didactic şi un elev devine din ce în ce mai… fierbinte. Să luăm problema pe îndelete, punct cu punct, cu linişte sufletească.

1. Toţi suntem oameni, după o vârstă dorim să ne calmăm dorinţele hormonale, sexul este o necesitate fiziologică la fel ca mâncatul.

2. Există poveşti de dragoste foarte siropoase între profesori şi elevi, nu se termină tot timpul bine dar există.

3. Există şi profesoare agresate sexual de către elevi, deci povestea e cu dus întors.

Am auzit tot timpul încp din primul an zvonul că fiecare facultate are un profesor care se culcă cu elevele pentru o mărire. Atunci s-a născut întrebarea : şi cu cât îmi măreşti nota dom’le ? Mai ales pentru că majoritatea sunt destul de libidinoşi. Nu profu ăla la care salivam noi era dispus să facă astfel de gesturi. Drept urmare, le-am lăsat pe cele care vor să facă un astfel de gest să afle ce notă vor lua.

Dilema mea este, destul de mare. Dat fiind faptul că profesorul X, a fost profesor în facultate de ani şi ani, are prieteni care sunt şi ei profesori şi care ştiu ce fac, şi nu fac nimic, pentru că, teoretic, în afară de cuvântul lui, nu există nicio dovadă. Atunci când apare curajul şi o domşoară dă presei.

Datul în presă la aşa ceva tot timpul se lasă cu scoaterea profesorului din învăţământ, el nu se mai poate angaja la învăţământ superior şi poate la alt nivel îl vor primi, cu toate că am impresia că pentru asta îşi pierde dreptul de a preda. Pe de altă parte, dilema mea este următoarea : domşorica ce l-a scos din învăţământ, va promova?

Nu va purta nimeni pică pe ea? Profesori prieteni cu el furioşi pentru gestul ei? Toată lumea o va felicita? Eu nu cred că într-o facultate nu există, cel puţin colegii apropiaţi care să ştie de astfel de lucruri, dar tot timpul, de frică a nu fi complici, par stupefiaţi.

Drept urmare, aştept să mă lumineze şi pe mine cineva, până atunci, Marian a descoperit un viral, preiau şi eu poza (fără supărare mă, ţi-am dat link!!!)

Despre hateri, prieteni, si cunostinte

am primit de la tiff un frisbee, l-am ales cel pe care scria hate, pentru că mi s-a părut mie mai bun. Eu arunc cu ură în voi, primesc la fel de la voi, viceversa e valabilă. E o regulă de reciprocitate. Despre hateri nu zic nimic, nu am ce zice, vă recomand dacă vă strângeți să-mi faceți un fan club, și vă dau eu o bere. Pe de altă parte sunt de părere că ura vine din invidie. Nu mă interesează, sper să fie cât mai puțini pentru mine, etc-etc.

Zilele trecute, după ce toată tedavura cu tiff a apus ușor deprimant peste cluj, după ce am început să-mi amintesc că eu am niște examene la care ar fu mega frumos din partea mea să mă prezint (da, nu m-am trezit), am descoperit că mă doare tot corpul. După 3-4 zile durerea de corp persista, așa că am început să mă îngrijorez ușor. Am început să mă interesez peste tot de tot felul de medici, pe mai multe domenii, toți să fie cât de cât recomandați și pe cât se poate de bunicei. Vroiam să investez câteva zile în niște serii de analize foarte amănunțite la tot corpul meu.

Am fost ușor uimită când am văzut reacția lumii. Prieteni apropiați toți mă linișteau că va fi bine, cei cu care n-am mai păstrat legătura așa strânsă în ultimul an au fost și ei acolo. Au simțit că ceva nu e ok, și mi-au susținut moralul. M-au sunat după ce le dădeam mesaje cu „totul a fost ok” să îmi spună „told you so!!!” . A fost o dovadă a dracului care nu moare, zic eu. Mama mi-a zis că ar trebui să mai am grijă de mine. Toate la timpul lor, oricum am mai rărit țigările dacă tot m-am (re)apucat de fumat. Nu prea mai am spor la ele, și plănuiesc să nu dau din pachetul ăsta de țigări să văd cât mă ține.

Pe de altă parte, la unii care auzind îngrijorările mele au rămas așa vag impresionați (să nu fiu rău înțeleasă, nu vreau mila nimănui, nici dacă ar fi fost ceva mega grav, gen cancer nu aș fi vrut să vină toată lumea să-mi plângă de milă. Știu să fac asta și singură, nu vreau companie), oameni care spun că : tu ești o prietenă așa de bună, și te respect, și tin la tine. Am stat am meditat și am zis : ia să nu zic eu ce-am rezolvat la medic, poate-poate într-o pauză de țigară își amintește de mine și mă sună să vadă dacă am murit. Las la latitudinea cititorului cu rezolvarea la această dilemă. Cert e că n-am murit.

E ușor frustrant să aștepți să dai de greu ca să vezi cine ți-e cu adevărat aproape. E ușor dezamăgitor să vezi că oameni pe care tu îi consideri cunoștințe pentru că nu-i simți atât de apropiați de tine dau mai mult decât o piatră degerată pe sănătatea ta, iar alții ce vor să te convingă că te respectă au o rupere de pulă. Nu-i nimic de făcut în legătură cu asta. Am mai spus, sentimentele mele sunt egale cu sentimentele tale, un bumerang, frisbee, sau reciprocitate.

Sa vorbim despre egoismul meu

pe cât de mult se urlă, sau mă rog, se șușotește în jurul meu că sunt o isterică și o crizată, o heităriță și cică astea sunt părțile cele mai bune, cele rele nu le înșir că oricum dacă s-au auzit au fost, pe atât de mult alții spun că sunt un înger și că ajut oricând e nevoie. Vreau să clarific niște lucruri și pentru că am blog le clarific în văzul lumii, că așa-s eu mai țărancă, dau tot din casă!

unu :

prin ianuarie, când am lansat cleo, m-am tot gândit să fac ceva ca totul să fie mai interesant, luând idei din stânga, din dreapta, din tolba mea, ajung la concluzia că ar fi drăguț ca articolele să aibă poze. Când am luat decizia asta am realizat că voi avea nevoie de niște duzini de poze, iar eu în arhiva mea personală, după niște selecții am aranjat poze pentru o lună-două, iar apoi deja trebuia să fac altele. PEntru că sunt o leneșă, pentru că aparatul meu foto nu-și permite sun un prieten bun cu aparat foto mai pro decât al meu. Îi explic omului că nu-i urgent pe săptămâna aia, dar în maxim o lună aș vrea să terminăm. După vreo 2 luni și ceva mă sună : mai vrei pozele alea?? Îi explic omului că la seriozitatea de care a dat dovadă, m-am descurcat și singură, el zice : no bine, atunci, asta este. Mai trece o lună două și iar îmi vine o idee de poze, sun iar omu că deh – mă duc la sigur. Omul meu îmi zice calm și foarte entuziasmat : te sun săptămâna viitoare să aranjăm detaliile. Eu, foarte încântată că în sfârșit se ține și el de cuvânt. Dar nu mai aud de la el, și de răspuns nu mai răspunde.

În bulversala de la tiff mă sună un prieten (care e prieten foarte bun cu fotograful de mai sus), că respectivul tip are nevoie de niște poze, pe care eu i le pot face pentru că am recuzita necesară, are nevoie pentru admiterea la UAD (Universitatea de Arta și Desing), pentru portofoliu, bla-bla-bla. Zic ok, dar nu săptămâna asta că n-am timp nici să mor. După tiff, așa pe miercuri îl sun pe om să văd, de ce are nevoie exact, ca să știu ce pregătesc, el mă amână, mă amână, flegmatic, etc. Până la urmă, m-am enervat. I-am explicat că având în vedere că e examenul lui, că eu nu am nevoie de pozele alea, că el m-a lăsat baltă de două ori, dacă nu se hotărăște în două zile ce face, eu nu-l mai ajut. Eu am picat de nesimțită că nu vreau să ajut omul la nevoie.

Să ne înțelegem : dacă eu te-am rugat de două ori să mă ajuți la ceva și nu ai făcut-o, cu siguranță atunci când mă vei ruga tu, n-am să fiu foarte disponibilă, că deh, undeva balanța asta trebuie să se echilibreze.

doi :

dacă, cumva, prin absurd ți se pare că eu sunt atât de implicată sentimental în legătură cu tine după o partidă de… hai să spunem relaxare hormonală să nu sune urât, atunci, respiră bea o bere, fumează o cafea și nu mă suna 2-3 zile. Dacă eu te caut disperată înseamnă că ai dreptate, dacă eu nu fac asta, înseamnă că n-ai. Dacă am impresia că există sentimente acolo unde nu-s, sau poate vreau să le creez, sau poate sunt prea entuziasmată de tine (marele mascul feroce), crede-mă că nu există să am atât de mult de lucru încât să nu am 40 secunde să te sâcâi măcar cu un sms.

trei :

tu, prietena mea bună, pe care o alint de multe ori cu cafele, ceaiuri, produse pe vouchere, haine, etc, că deh, îs darnică pentru că nu le dau de la mine (nu întotdeauna), ești o dulce atât timp cât ai bunul simț de a nu te băga cu forța în viața mea. Nu prea îmi convine să combini fiecare tip care devine „genul tău” doar după ce eu îți explic vreo 3 săptămâni că e perfect (pentru mine), având în vedere că la început era „urâțel,  nu e genul meu”, înțelegi tu scumpa mea?

patru :

dragă heităriță, te rog frunos ai decența să nu vorbești despre mine cu prieteni buni de ai mei, e atât de penibil să ajungă informația la mine, pe bune, chiar nu mă interesează cum ți se pare ție viața mea sexuală.

cinci :

e blogul meu personal (teoretic, chiar și practic nu e doar al meu), dar asta îmi dă dreptul ca de câte ori vreau eu să îmi vărs toate frustrările, o pot face aici. Mi se rupe, știu că nu va fi nimeni care să mă înjure, și dacă e, măcar să-mi dea link.

dacă am uitat ceva, completez ulterior, dar momentan, cred că mi-am vărsat tot ce era pe moment important de reproșat.

Telefonul – un accesoriu optional

de-a lungul timpului am purtat cu diverși prieteni discuții despre telefoane. Nu unele filozofice, pentru că nu prea mă știu eu la softuri. Eu sunt și genul de om care nu folosește un telefon la prea multe lucruri – da îmi lipsește netul de pe telefon – așa că, discuțiile erau în general despre ce conține, ca material personal.

La capitolul căutat mesaje în telefon, mi se pare cel mai bun motiv de ceartă. Dacă vrei să te cerți cu cineva îi umblii în mesaje, atunci o să vă certați ori pentru conținutul unora ori pentru ce nu conțin, ori pentru că ți-a invadat intimitatea. Sunt de părere că inclusiv în viața de cuplu nu ai ce căuta în telefonul celuilalt, iar dacă vrei să cauți ceva, nu ai dreptul să faci scandal pentru ce ai găsit, pentru că tu ai căutat ceva, ai măcar tăria de caracter să suporți bănuiala.

La tiff, zilele astea, un domnișor mi-a cerut numărul de telefon. După discuții, chicoteli și una-alta i-am dat numărul meu de telefon, că deh, ce era să fac. O domnișorică mi-a reproșat printre dinți de la înălțimea orgoliului ei că „eu personal nu i-aș fi dat numărul de telefon, nu înțeleg cum de ai avut curaj!”. I-am explicat că nu mă poate viola prin telefon, că eu am numărul lui și dacă i-am dat numărul pentru a scăpa de el, atunci cu siguranță că nu îi voi răspunde. Telefonul mobil este un accesoriu opțional. Dacă dorești răspunzi, dacă nu – nu. Pe ecran vezi cine te sună, de aceea sunt tot mai puțini care te sună cu număr ascuns și tot mai mulți care nu răspund atunci când văd un număr privat.

Atât timp cât vezi cine te sună, ești liber să răspunzi, să lași să sune, să dai ocupat să faci ce vrei. Nimeni, absolut nimeni în lumea asta nu te obligă să răspunzi la telefon. Eu personal nu am probleme, dau numărul meu oamenilor, dacă nu vreau să le răspund le fac un semn și nu le răspund, după o vreme înțeleg ideea și nu mai insistă. E simplu.

Înțeleg pe de o parte paranoia femeilor atunci când dau numărul de telefon unui tip, sau a bărbaților care ar vrea să ascundă o aventură și dacă-i una disperată ai pus-o. Înțeleg și invidia că îi cere la aia numărul și nu ei, dar până la urmă, e decizia fiecăruia cui cere, dacă răspunde, sau dacă-și tatuează număru de telefon pe-o bucă. Dacă am chef răspund, dacă nu-nu. E atât de simplu !