Artista, pierce-ul și ardelenii

Sunt de părere că după îndeajuns de multe beri orice fată e artistă. Am observat în același timp că toți sunt mândrii de pierce-urile din limbă și după la fel de multe beri, la fiecare bliț limba cu pierce e afară. Nu cumva ca atunci când mă uit peste poze să uit că aveai pierce în limbă.

Am să vorbesc despre o artistă, nerenumită decât în propria ei baie atunci când face adevărate concerte. Nu are faianță în baie tocmai din acest motiv. Oamenii o cheamă la ei atunci când vor să renoveze baia. Trebuie să facă un duș, o serenadă, și adio faianță pe pereți. Să revenim la artista noastră. În valul ei de a se afrima în societatea din care face parte și care o renegă pentru că are ea niște kharma negativă (invidioșilor) s-a gândit să își pună pierce în limbă. Să fim înțeleși nu am absolut nimic cu pierce-u nimănui atât timp cât nu-mi fuți creierii cu asta.

Artista noastră vine într-o delegație anunțată în ardeal, unde sunt câinii cu covrigi în coadă, alcolul eftin și lumea prietenoasă. Pierce-u proaspăt găurit în limbă gângure ea pe limba ei diferite lucruri. La capitolul socializare mai greu pentru că nu am putut să confer musafirei noastre venită în ardeal un cerc îndeajuns de bun în care ea să se simtă bine, mai ales atunci când ea bea acidulat și alcool, care după cum bine știm este perfect atunci când ai limba umflată de parcă te-a înțepat o albină. Trecem peste.

În ideea mea de socializare aveam în plan o pițiponceală la mall, pentru că, așa cum se prea știe acolo lumea rezistă mai mult timp într-un mediu propice. Înainte de a merge la mall, artista noastră a zis că nu mai suportă și trebuie, dar trebuie, să scape de fierul ăla din limba ei. Am vrut să-i zic că de fapt e oțel inoxidabil, dar cine-s eu să o contrazic? Mă duc la salonu de tatuaje, îi scot ăia pierce-u din limbă și gata, mergem la pițiponcealăăă uraaa.

Ajungem în mall și eu deja aveam niște șoareci care începuseră să-mi roadă stomacul. Țin regim și nu mai mănânc kfc și mc, drept urmare orice alt fast-food e bine venit. Ajungem sus la mâncare și stomacul meu începe să se lăfăie știind că vine ceva bun. Mă uit la artista noastră și întreb : „vrei niște mâncare chinezească?”. Ea se uită la mine, face ochii mari și zice : „da, am o poftă de niște sushi de mor! ”. Eu să înnebunesc! Oare să-i zic fetei că sushi e mâncare japoneză? M-am gândit că vorbește la mișto. O duc la cele două gherete de mâncare chinezească, ea se uită flegmatic în vitrină apoi merge la kfc. No, ce să fac? Îmi iau rapid un pui cu cinci arome și fug să ocup o masă. Vine fata noastră cu un meniu imens de aripi picante și spune flegmatic: „voi ardelenii nu cunoașteți deloc adevărata valoare a bucătăriei chinezești. Cum să ai restaurant în mall și să nu ai sushi?”.

Adevărul este că artista noastră are dreptate. Noi nu recunoaștem adevărata valoare a fetelor care își găuresc corpul pentru 3 zile ca să se integreze mai bine în societate. Nu știm că la restaurantele chinezești trebuie să găsim mâncare japoneză și nu avem puterea de a socializa cu oameni care se uită urât la noi. Ce să-i facem, așa suntem noi ardelenii. S-au făcut filme pe tema asta. Până și Alecsandri a spus că nu e de mers în provincie că nu mai este civilizație. Pățăști, uneori și de două ori pâ zâ.

Masochismul. Un fel de a fi

Pentru că luna Februarie se dă dusă iar luna martie vine cu mărțișorul, am scăpat de deprimarea că nu mă iubește nimeni, acu dau de aa că nu mai primesc mărțișoare. Numa bine. Stăm în depresii că doar de, ce altceva să faci decât să dai din depresie în depresie. Ca totul să fie mai romantic, te uiți afară și constați că prea curând nu o să primești ghiocei de la nimeni pentru că, așa cum spune peste tot AFARĂ NINGE. Și ninge viscolit, mult și fără băgare de seamă. Ca un orice început de martie care trebuie să fie bine primit, o zăpadă măcar de 30cm zic eu că e bine venită.

Să stabilim un lucru de la bun început: eu iubesc, ador iarna. Asta doar pentru faptul că după ce vii înfrigurat de afară, cu degetele vinete de la vorbitul la telefon, intrii în local și strigi cât te țin plămânii : un vin fiert! Asta este singurul motiv pentru care iubesc iarna. Nu am încercat să beau vin fiert vara dar sunt 100% sigură că nu are același farmec. E liber oricine să mă  contrazică.

Să mai stabilim un lucru: ador vara. Ador vara pentru că îmi place de mor să stau pe plajă și să ling o înghețată pe care mai mult o torn pe mine, să mă bălăcesc în apă și să beau doar bere rece. Acum, trebuie să recunoaștem că berea e bună rece orice anotimp ar fi afară, deci, berea are un plus pe lângă vin. Stai, acum nu facem o paralelă între bere și vin, vorbim despre masochiști.

Masochiștii așa cum îi știm de pe site-urile porno (nu dau nume) sunt ăia care se excită făcând lucruri care în mod normal nu ar creea plăcere. Ei se excită prin durere. No amu, fiecare cum îi place. Ideea este că tăguim drept masochist orice om care rezistă în situații extreme doar pentru că lui îi plac. Exemple bune ar fi : cei care rezistă în relații cu persoane extra-geloase, sau cei ca mănâncă extra picant chiar dacă le pare rău câteva ore mai târziu, etc etc.

Astăzi am descoperit că sunt o masochistă cu acte ok. Veneam acasă, pe la 10 seara. Mă luptam cu un anotimp despre care am spus câteva rânduri mai sus că îl ador. Mă luptam cu o frumusețe de viscol și mă rugam în mintea mea ca panta pe care o cobor (pentru cunoscători Piezișă) să nu fie îndeajuns de abruptă încât să-mi rup oarișce. Am reușit să cobor, am ajuns cu chiu cu vai în stația de autobuz, și încercând să mă uit ce autobuz vine cu o vizibilitate minimă mă retrag într-un colț și aștept liniștită cu mp3-u și căștile mele portocalii în urechi.

Stau, aștept, și vine o piesă de raggae. În mintea mea începeau să se perinde numai tipi cu abdomene plate, funduri sexy care se plimbă extra uleioși pe o zi însorită lângă o piscină, au în mână cocktail răcoros. OK. Mă trezesc la realitate pentru că imi bătea zăpada în ochi, constat că nu se mai poate așa și încep să dau next într-una. La 4gb de muzică am ce da next. Trec prin tot raggae-ul care-l am pe căști și apoi încep iar să visez la nemurirea sufletului.

Vine autobuzul. Mă urc în el și încep să privesc orașul nins. Oameni de zăpadă, că la cum ningea nu prea aveau săracii de ales. Cobor din autobuz și încep să fredonez în gând melodia din căști plimbându-mi mâna pe mașinile din parcare pe care se adunase zăpada. Să explic ce cântam : „Vara asta am să mă îndrăăăăăăăăăăăgostesc, de tiiiiiiiiiiiiiiiiine”. Acum nu îmi dau seama dacă o fi de la tot comercialismul ăsta de iubire din jurul meu, sau de la zăpada rece care mă face să mă gândesc doar la vară și nisip, dar cu siguranță îmi place să mă chinui evidențându-mi în fiecare moment că îmi lipsește VARA.

Și ca cireașă de pe tort, acasă un prieten d-al meu îmi trimitea poze din Maurițius. El stătea la plajă. Vă urăsc pe toți voi ăștia care stați la soare, și pe cei care-mi desenează pe mașina plină de zăpadă. Urăsc norii că nu mă lasă să umblu în sandalele mele cu toc, și totuși, încă nu m-am săturat de iarnă. Of. Sunt o masochistă incurabilă.

Noaptea fatala dinspre 24 spre 25

luptându-mă cu niște nămeți incredibili, în ziua de 24 mi-am târșit picioarele venind acasă. Intru în casă și mă lovește un miros ciudat. Nu știam ce se întâmplă în bucătărie, nu știu nici acum din ce motive mama făcea prăjituri și pizza. M-am gândit pentru un moment că mama ar face prăjituri pentru că e Dragobetele, dar apoi am început să-mi îndrept atenția către patul meu care-mi făcea ocheade.

Ca un onlainăr adevărat ce sunt, în drumul meu către pat am atacat sticla de apă, baxul de batiste de hârtie și m-am plantat la calculator. După o verificare de bloage, twitter și tot, mă pun și io în pat, că doar era șapte, și aveam voie să ațipesc o oră până să trebuiască să plec. Ideea mea era de fapt să mă uit la film, dar am zi să închid ochii la publicitate, și somn de voie.

M-am trezit pe la 1am, cu telecomanda în mână, telefonu pe abdomen, o mulțime de electronice mergând în jurul meu, lucru pentru care orice om care protejează natura mă blesteamă. Merg și eu ca tot omu să atac frigiderul, să închid lumina, pc-u, ca totuși eram hotărâtă să văd un film la tv. În toată harababura asta blogăristică, mă uit pe geam. Ce-mi văd ochii mei de copil care se măreau pe măsură ce mă apropiam de geam. Afară o minunăție de ninsoare, așa cum îmi place mie, cum povestesc frații  Grim sau ca în coșmarele lui Andersen. Am început să chițăi pe silent mode și să mă duc să dorm.

Mă trântesc în pat la tv, programez tv-u să se închidă după câteva ore și poc, adorm înainte de prima pauză publicitară. Fluturii din stomacul meu îmi spuneau : asta este noaptea fatală, este momentul potrivit, momentul pe care orice copil îl așteaptă un an întreg. Ai fost cuminte, ai fost cuminteeeeeeeeee!!!!!!!!!!!!!!

Când a intrat mama la 8 dimineața în cameră, mă ridic din pat, cu ochii mari și zic : A VENIT MOȘU????

mama : ce moș fată nebună?

eu: păi nu e 25?

mama : ba da.

eu : și nu e zăpadă afara?

mama : ba da

eu : și nu ai făcut ieri prăjituri?

mama : ba da

eu : păi, înseamnă că e Crăciunu! ce mi-o adus moșuuu???

mama : e 25 FEBRUARIE 😀

eu : ah, no nașpa. mă pun înapoi să dorm

mama : dacă tot te-ai trezit nu vrei să….

eu : nu, că n-o vinit moșu.

Dragobete

De-a lungul timpului, am tot fost îndeajuns de supărată pentru Valentine’s day, şi asta doar pentru că, nu este sărbătoarea iubirii în care mă regăsesc. Pe de altă parte nu ştiu de ce ne place să importăm sărbători, când noi, ca popor, suntem şi aşa destul de antrenaţi să avem sărbătorile noastre, tradiţionale, care datează de mai de mult decât comercialul de sf. valentin.

Astăzi mă aştept ca toată lumea să umple internetul cu posturi pro și contra Dragobete. Lumea să își amintească iar și iar că nu este nevoie de o zi în care toți să spunem în cor pe cine iubim. Nu este nevoie de o zi în care toți să spunem în cor pe cine iubim. Eu astăzi, am să iubesc pe toaă lumea, am să încerc din răsputeri să nu fiu urâcioasă cu toată lumea, și îmi propun multe lucruri bune pentru azi.

Azi am să mă supăr pe toți prefăcuții. Toți aceia care spun că urăsc sărbătorile care s-au comercializat dar în ascuns, își alintă persoana iubită mai mult decât într-o zi normală doar pentru că, în adâncul sufletului lor, ei cred în Dragobete, ei cred în toate sărbătorile extra comerciale care nu au nimic de-a face cu exteriorul în care ei sunt niște oameni prea siguri pe sine care urăsc orice e comercial. Cred că este momentul să lăsăm ipocrizia și să recunoaștem că toți, pe cât de mult urâm toate lucrurile astea, în adâncul sufletului nostru, suntem ca un copil în ajunul Crăciunului.

De Dragobete nu vreau nimic. Nu vreau decât toată lumea să fie iubită, să fie ok. Să se simtă în largul ei, și pentru o zi în an, să nu mai spunem că ne e scârbă de comercialisme, când, comercialul l-am importat deoarece n-am fost înstare să comercializăm propriile noastre tradiții. O fi de bine. O fi de rău, oricum, nu este prea frumos.

DACA

  • dacă buzele nu sunt destul de fine pentru a fi pupate, le mai pupi?
  • dacă nu sunt destul de manierată, mai ieși cu mine?
  • dacă nu știu să mă îmbrac, mă vei prezenta prietenilor tăi?
  • dacă sunt prea grasă, mă vei mai îmbrățișa?
  • dacă arăt groaznic, îmi vei spune că sunt frumoasă?
  • dacă am tricoul murdar, îmi vei reproșa asta?
  • dacă îți dau viața peste cap, îmi vei mulțumi?
  • dacă pielea mea este aspră, mă vei mângâia?
  • dacă ochii mei sunt roșii de oboseală, îi vei mai privi?
  • dacă am blugii rupți la spate, îmi vei spune?
  • dacă cea mai bună prietenă mă minte, o să taci?
  • dacă n-am dreptate, mă vei corecta?
  • dacă eșuez ca o barcă pe uscat, mă vei tracta?
  • dacă lumea mea se prăbușește, mă vei apăra?
  • dacă nu-mi stă bine într-o bluză, îmi vei spune?
  • dacă într-o zi n-ai să mă iubești, te vei gândi la mine?