Bantuita de trecut

Pe undeva pe la jumătatea lunii noiembrie, colegii mei de generală, adică ăia cu care am stat în clasă 8 ani de zile s-au hotărât ca într-o miercuri pe la 5 să ne întâlnim toți să depănăm amintiri. Nu știam eu ce să fac miercurea, să urc pe cetățuie și apoi să mă dănțuiesc în Havana. În ziua aia cred că am fost la o dănțuială prin funky, sau am avut ceva foarte important de făcut, cum ar fi să stau cu picioarele pe calorifer și să mă uit la NCIS.

Am crezut că am scăpat de ei, dat fiind faptul că oricum aveam respectul să-i salut când mă întâlneam cu ei în locuri publice, pentru că alea sunt singurele cuvinte pe care le-am avut cu mulți dinre ei de-a lungul timpului. Ei, se pare că m-am înșelat. Nu este destul. Trebuie să ne întâlnim și la 7 ani de la terminarea generalei, nu doar la 10. Nici nu știu dacă se face la 10, dar am să văd eu ce serial am să am de văzut.

Ieri, când stăteam io așa ca orce pițipoancă veritabilă pe Foszbuc, văd că m-o tăguit cineva într-o poză. Credeam că era vorba de vreo poză de la on-off în care nu arăt ca un freack (poate așa sunt de fapt). Când colo, o poză cu mine, în cls 1, și logic, poza mea favorită, una unde-s cu gura deschisă. Țin minte că mama îmi dăduse o cămașă albă superbă s-o arăt în poze, dar eu am uitat să dau jos plovărelu roșu.

Așa. Deci, să revenim. Dragii mei colegi de liceu. Eu nu v-am căutat pentru că nu prea aveam unde. O mare parte din noi n-am avut bunul simț ca după ce trecem de la e-mail la mobile să facem schimb de numere de telefon, așa că totul s-a triat de-a lungul timpulu. Mă mai întâlneam cu voi prin oraș, sau pe la joburile voastre, eu un client grăbit și nemulțumit. V-am întrebat din politețe ce faceți cu viața voastră și cam pe când am terminat discuția am și uitat. Am zâmbi, și am plecat. Atât. Acum să vă zic de fapt, de unde începe problema mea (că-i blogu meu și pot să fac ce vreu aci). Când o murit Florin (acum 2 ani!!!) eu am aflat de la o fostă colegă de liceu, care avea bunici în același oraș cu el. Unde erati drajii mei, atunci, să-mi ziceți și mie?

Vreau să vă anunț cu ocazia acestui post, că mă bucur că v-ați îngrășat și că eu mă chinui de 3 ani cu 45 kg.
FUCK ME, I ROCK! Că m-am vopsit roșcată, activez în online, sunt un guru la mine în fotoliu, și fac parte din MISA (Muieri Inventive Si Acide).

Acum, un citat din clasici :

Teoretic, până la întâlnirea de 10 ani, soarta şi timpul le oferă tuturor şansa de a se descurca în viaţă, să se poată lăuda omenii că şi-au îndeplinit visele de a deveni doctori, avocaţi sau patroni. De altfel, întâlnirea de 10 ani nu e nimic altceva decât o trecere în revistă a realizărilor materiale si profesionale ale fiecăruia, după care urmează masa, dansul şi porcirea cu alcoale, de bucurie că ne-am revăzut, ne-am retrăit invidiile, bârfele, alea.

De ce ne-am întâlni mai repede decât o cere cutuma socială? Cu ce poţi să te mândreşti după doar 2, 3 ani? Cu ce vii tu la “masa laudelor”? Huh? Cu ce? Tot în chirie stai, maşină nu ai încă, nu te-ai căsătorit şi nici patron nu eşti. Deci, ne vedem doar să ne întrebăm “Ce mai faci?” şi să răspundem cu “Bine”? Mirific! Tot timpul mi-am dorit să fac small talk cu nişte oameni pe care nu i-am văzut de ceva vreme. Efectiv n-am altă treabă.

sursa Florica

Acum vreau numa să vă spun, clasa a 8-a a. Vreau să ne vedem doar din 10 în 10 ani, și la înmormântări, să ne zâmbim fals, și să ne credem uluitori. Pentru că eu, nu vă vreau, nici pe voi, nici pe colegii de liceu cu care n-am ținut legătura pe Facebook-ul meu, ăla este locul unde io singură pun poze cu mine, și doar ăia care mă au în ipostaze jenante mă tăguie în poze pentru că eu sunt un guru (nu o guru). Eu pot, și eu sunt rea. Acum să cântăm.

ca și cadou, acord cititorilor mei o poză, pentru că eu oricunde îmi pun cursoru de la mouse, fac valuri-valuri

Banii te schimba, nu viata

Am să vorbesc despre o poveste reală. La care eu personal, nu ştiu cum să reacţionez.

Totul începea acum vreo 20 de ani, când o tânără viitoare mămică se chinuia să facă un avort. Nu i-a ieşit, se mai întâmplă şi asta, drept urmare, 9 luni mai târziu a născut un băiat. Din cauza tuturor medicamentelor, şi a nepăsării pentru viitorul copil, băiatul a ieşit cu un mic handicap. Nu îşi poate utiliza perfect o mână. Eh, nu e aşa mare crimă, tot mai poate s-o utilizeze. Când a împlinit copilul vreo 16 ani, mama lui l-a luat şi i-a explicat că nu se mai poate aşa. Ea nu poate să trăiască cu un copil pe care nu l-a vrut, aşa că, să se descurce şi singur, că-i destul de mare.

Vara stătea mai mult pe stradă, mai pe la prieteni, iarna, mai mult pe la prieteni, când era foarte frig. Povestea se complică puţin în ziua în care copilul are vârsta potrivită hormonilor, şi se îndrăgosteşte de o domnişoară. Domnişorica asta, ordană de mamă, ultra bogată îl iubea atât de mult încât într-o zi, s-a dus la tatăl ei şi a început să-i spună că ea iubeşte un băiat mult-mult-mult. I-a zis ce viaţă nenorocită are acest băiat, tatălui i s-a făcut milă, şi în mica lor  casă din Gruia, i-au acordat şi lui o cameră. Au mobilat-o , i-au umplud dulapul de haine, şi gata. Copilul are casă!

Tare mândru şi intimidat a fost băietul nostru atunci când a descoperit că în sfârşit are un acoperiş cald deasupra capului, unde lumea îl iubeşte. Se simţea adoptat. Dar, pentru că eu aici nu spun o poveste şi pentru că este nevoie de un moment culminant, pentru că suntem oameni, este logic că cei doi îndrăgostiţi au început să se certe.

Nu, nu l-au aruncat afara din casa, pentru că le era milă de el, dar, l-au tratat ca un membru al familiei. L-au trimis sa viziteze Madrid. Singur. I-au dat 400 euro, bani de cheltuială în madrid pentru vreo săptămână, dat fiind faptul că nu trebuia să cheltuie bani pe mâncare şi cazare. După 2 zile sună acasă că a rămas fără bani. Toată distracţia lui a costat familia adoptivă undeva la 1000 para.

Un an mai târziu, omul începe să prindă curaj, să îşi cumpere haine scumpe tot la 2 săptămâni. Dar, era un elev care învăţa pentru bac şi o admitere la o facultate, şi aşa cum ştim noi, atunci copii trebuie încurajaţi. Eh, dar nu s-a întâmplat chiar aşa, pentru că, dragul nostru şi-a picat bacul în cele două şanse pe care le-a avut. Avea el vise măreţe, dar nu a înţeles că pentru ele trebuie să tragi ca robu, că nimic nu ţi se dă pe tavă, şi sincer, de la unu care a trecut prin greutăţi te aştepţi să ştie lucruri, să fie perspicace.

Acum încep lucrurile să se complice. Tatăl s-a căsătorit. Fosta lui iubită are un iubit. El la 3 zile îşi înnoieşte garderoba. Nu mai mănâncă mâncarea care e în casă ci trăieste doar din home delivery. Tatăl vrea să se mute în Turcia, fii-sa pleacă cu bursă în Danemarca la facultate, iar el rămâne al nimănui. Nu are job, nu are nimic. Casa asta se va vinde. El speră că la tată să i se facă milă de el, şi să-i cumpere un apartament. Tatăl a zis că în cel mai bun caz o să îi închirieze o garsonieră ultra ieftină pe două luni, să aibă timp să îşi găsească un job.

Ce nu înţeleg eu.  Eu nu înţeleg de ce nu şi-a dezvoltat spiritul de conservare. De ce acum, după ce a dat de bine cheltuie peste 200lei/zi, chiar dacă acum 3 ani cheltuia 200 lei in două săptămâni pentru că erau mai multe lucruri care contau. Banii l-au schimbat. L-au ajutat să viseze, să descopere că poţi să ai totul de-a gata, şi să spere că celor din jur o să le fie în continuare milă de el ca să poata să facă nişte puppy eyes şi să  primească totul de-a gata. De ce? Mi se pare normal să vrei să-i ajuţi pe toţi. Sunt o mulţime de oameni nevoiaşi în lume. Unii cu nevoi mai mari decât alţii. Dar e chiar atât de bine să ajungi să le dai totul de-a gata la ăştia care pot? Pe care singurul lucru care-i opreşte este lenea? Pe bune acum.

On-off

amu, pe cand va chinuiti voi sa va faceti ultimul retus de make-up eu inca nici nu m-am imbracat, pentru ca stau aproape, si mi se rupe! Acestea fiind spuse, sa va zic despre ce e vorba :

TvDece au organizat primu party  prima conferinta  semnata de ei :

Drept urmare, nimeni nu refuza dreptul de a fi vedeta serii pentru 140 de minute, fara ca dimineata sa se gandeasca, de ce toata lumea spune ca a fost vedeta serii pentru ca nu-si aminteste prea bune. Pentru ca se simtea nevoie ca toti sa ne exprimam punctul de vedere, in ordinea aparitiei pe scena, prezint vedetele :

1. Cine sunt eu în online şi cine sunt în offline? Sunt două branduri personale, sau e acelaşi? – Oana

2. Avem o comunitate, ce facem cu ea? – Elfutz

3. Bune practici pe twitter: ce să şi ce să nu. – Ruben

4. Cum văd eu blogging-ul în 2011. – Maimuta

5. De ce are nevoie online-ul de offline? – Dragos

Drept urmare, noi vom fi vedetele tuturor flashurilor si n-o sa putem nici macar sa ne dam aere pentru ca toata lumea o sa stie ca noi suntem vedetul. In concluzie let the show begin!

ce faci cand te plictisesti

Dupa ce te saturi sa te joci rummy on-line, twitteru nu te mai satisface. Nu mai este niciun divorț pe facebook. Can-can nu mai face față, apelezi, spre rușinea orgoliului tau, la camere de chat. No aceste camere de chat, unde se adună oamenii după ce apune soarele. Oamenii ăștia nu știu ce caută. Nici eu nu știu ce caut în sesiune printre ei când ar trebui să învăț nu să caut oameni pe net.

După ce am refuzat câțiva băieți care au vrut să-mi arate ce erecție au, am căutat băiatu perfect. Nu mă, nu vreau să mă mărit. Trebuia doar să râd de cineva. Găsesc un puțan, la vreo 18 ani. Foarte deștept. El învăța pentru bac (pe neogen). Perfect. Îmi frec mâinile una de alta, băiatu perfect,  nu tu cratimă, prescurtări cât cuprinde. Cred că am învățat și niște cuvinte noi și într-o zi am să-mi fac propriul meu dicționar ca să știe lumea ce vorbesc ăștia.

Bun. După vreo 10 minute, m-am plictisit, și mi-am căutat o altă jucărie.

Jucăria mea anterioară nu a fost foarte încântată. Așa că, am început să impun regulile care duc la înjurat. Să-l rog să pună virgulă, măcar o cratimă. ceva. El îmi explică frumos, că e sigur că îl înțeleg și așa, drept urmare nu va schimba. I-am zis că transform prescurtările în unele ad-litteram. Nu am știut prescurtare pentru pt așa că am zis profesional terrosit, la k a rămas potasiu, vb – verb, bv- brașov. No și dă-i râsu. El se enerva tot mai mutl, eu tot mai bine mă distram. La un momentdat a început un fel de Trivia între mine și el. Adevăru e că stau tare prost la chimia, biologia și istoria de liceu. N-au trecut decât vreo 4 ani. Pentru cei ce-au fost la școală atentți și nu scriau bilețele în ore (le mai am, vi le arăt într-o zi).

Îl pune dracu, să râdă de mine, cu o definiție matematică. Ai mama ta! Am scos eu pe Șilov cu Analiza lui matematică, și de la pagina 225, i-am tras o definiție așa, ca dintr-o culegere din 1985, că o rămas săracu înmărmurit. Cred că începuse să caute pe google definiția pe care am spus-o eu. HAHA! Busted! Se pare, că m-o ajutat la ceva, toate culegerile alea de mate, cumpărate în facultate. Nu-s doar de omorât gândaci și țânțari.

Cel puțin, puștiu ăsta nu a vrut să fie emancipat cu mine :))