O blonda desteapta

A blonde and a lawyer are seated next to each other on a flight from Los Angeles to New York.

The lawyer asks if she would like to play a fun game. The blonde, tired, just wants to take a nap, so she politely declines and rolls over to the window to catch a few winks. The lawyer
persists and explains that the game is easy and a lot of fun.

He says, “I ask you a question, and if you don’t know the answer, you pay me five dollars, and vice versa.”

Again, she declines and tries to get some sleep.

The lawyer, now agitated, says, “Okay, if you don’t know the answer, you pay me $5, and if I don’t know the answer, I will pay you $500.”

This catches the blonde’s attention and, figuring there will be no end to this torment, agrees to the game.

The lawyer asks the first question: “What’s the distance from the earth to the moon?”

The blonde doesn’t say a word, reaches into her purse, pulls out a $5.00 bill, and hands it to the lawyer.

“Okay,” says the lawyer, “your turn.”

She asks, “What goes up a hill with three legs and comes down with four legs?”

The lawyer, puzzled, takes out his laptop computer and searches all his references … no answer. He taps into the air phone with his modem and searches the Internet and the Library of Congress … no answer. Frustrated, he sends e-mails to all his friends and coworkers but to no avail.

After an hour, he wakes the blonde and hands her $500.

The blonde thanks him and turns back to get some more sleep.

The lawyer, who is more than a little miffed, stirs the blonde and asks, “Well, what’s the answer?”

Without a word, the blonde reaches into her purse, hands the lawyer $5, and goes back to sleep.

Mail ravasit. (part 5)

From: you
To: me
Sent: Mon, November 22, 2010 1:11:46 AM
Subject: –
Nu stiu ce sa iti mai scriu. defapt vroiam sa nu scriu deloc.
am zis tot ce aveam…
ce zic.. ca nu mai exist de 1 an si ceva…
n-am ce….
credeam ca mi-am invatat lectia pana acuma… dar….
merg sa dorm ca nu are niciun rost ceea ce fac[..]

—————-

From: me

To : you

Re!

incerc sa-mi bag picioru, sa mi se rupa si sa ma tin de cacatu asta de proiect ce tre predat dimineata. Ma uit la mailu tau de cate ori gresesc intentionat pagina de wiki (documentatia) cu mailul tau deschis. niciodata nu stiu ce sa zic, si sunt egoista si vreau ca toata lumea sa se opreasca si sa stea pe loc pentru ca asa vreau EU. dar nu e asa, nu sunt centrul universului, sunt un sistem binar, pentru ca nu vreau sa fiu o particula. Sunt ceea ce poate nu am vrut sa fiu, si mi se rupe. nu mai vreau. nu mai vreau sa nu stiu ce trebuie sa fac in toata droaia asta. sa imi doresc din tot sufletul sa vad un mail zilnic de la tine, sau sa vreau sa te tin in brate. Devin egoista si tot visul asta se destrama in 5 secunde cand ma enervez si spun ca sunt o proasta. nu. suntem firi prea diferite, eu sunt o vita cu cabina, iar tu visezi la. mine.

nu mai suntem niciunul dintre noi. am disparut, pur si simplu. ce se va intampla cu noi? de fapt, care noi?

*cortina*

been there, done that!

oare chiar trebuie să fac toate astea? nu îmi amintesc de când nu am mai scris ceva cu adevărat relevant. Poate chiar de când m-am întors data trecută de la București. Heh, de data asta când am fost, a fost altă poveste. De fiecare dată e altă poveste. Noi rămânem la fel? Toată mâna asta de biți rămâne, nu rămâne ci chiar devine, un can-can pe față a tot ceea ce a fost înre noi. Cel puțin ție nu încetez să îți scriu. Îți fac rău, știu asta, dar, nu prea am de ales. Nu acum, nu încă. Nu contează.

Cică dacă te apuci de scris, toată lupta asta care o ai cu sine va dispărea mai ușor. Nu vreau să dispară. Nu vreau să se transforme totul în altceva decât în ceea ce este. Este mai bine așa, să pretindem tot timpul că nimic nu ne mai poate surprinde. Să ne plângem tot timpul că ceilalți sunt groaznici. Să amânăm totul până în ultimul moment, și apoi, să reușim să facem ceea ce nu am reușit trândăvind. Asta este oare tot ceea ce contează? Iar. TE rog. Noi contăm atât. Noi și toată lumea care se învârte în jurul nostru. Noi suntem universul lor, și ar trebui la un momentdat să trecem peste tot orgoliu, peste toată frica, peste toți și să vrem. Să vrem să realizăm că motivul pentru care ne scriem este același. Este acela.

Aerul rece nu ese destul pentru ca plămânilor să le fie frig. Nici atunci când îți îngheață sufletul nu este totul destul. Nici atunci când totul în jur este înghețat. Zidurile pe care le ridicăm în jurul nostru sunt cele care ne spun cât de rece este. cât de reci suntem. Nu vom lăsa pe nimeni niciodată să le dărâme, dar vom aștepta cu sufletul la gură acel curajos care se va cășăra. Noi suntem interiorul și exteriorul nostru. Suntem ceea ce clădesc alții în noi, ceea ce vor ei să fie, și ceea ce poate, nu am uitat noi să fim.

Scriu iar, în gol, pentru nimeni, pentru mine. Scriu iar zeci de mii de kb fără rost, dar simt cum ceva se schimbă. Unde? afară. Poate chiar înăuntru. Înăuntrul meu? Nu. în niciun caz. Înăuntrul zidurilor. Zidurile astea întotdeauna vor fi reci. Oamenii întotdeauna vor fi răi. Iar eu, hehe, vorba unui prieten : omniprezent, omniscient, dar nu încă omnipass

Mail ravasit (part 4)

pentru ca pe mine ma apucase melancolia de fapt dupa o piesa (de fapt poezie) de-a lui raposatu de Paunescu pe care refuz sa o ascult, pentru ca imi aminteste de mine si de tine. Punand muzica pe mp3 mi-am amintit de ceva. De nimic prea bun. Mi-e dor de multe si acum iar sunt o falsa pentru ca vreau sa iti spun tie toate astea. Nu stiu de ce ma simt singura si de ce vreau sa fug in lume, si habar nu am de ce toate astea ma trimit spre tine. Tie iti face rau fiecare mail care iti ajunge, iar eu sunt o vita, pentru ca stiu toate astea si totusi iti scriu. Totusi de multe ori sper ca atunci cand dechid mailu sa am unul de la tine, sau cand ajung pe Kogalniceanu sa ma impiedic de tine. Ma plimb aiurea prin oras, si uneori imi doresc sa ma vad cu tine. Nu te sun pentru ca nu stiu ce sa-ti zic. Urasc sa tac la telefon, cu toate ca habar nu am ce vreau de la viata. Toate astea trebuiau sa inceteze cu prea mult timp in urma. Cand voi avea puterea sa te las in pace? Cand nu voi mai fi o egoista care sa te stie tot timpul asteptand. Cand voi reveni la viata si imi voi da seama ca nu sunt un satelit in viata nimanui.

Lumea nu este dupa versurile mele

“iubite cata lume intre noi” – ahhh nu, prea multi

“mi-e frica de intamplare si mi-e frig, si nu mai vreau sa stiu pana la sfarsit, cine a iubit frumos cine a gresit.”

pot? pot sa spun ca nu sunt eu de vina? pot sa spun ca nu din cauza mea facem toate astea? ca nu din cauza mea suferi? nu din cauza mea tot timpul ma simt prost atunci cand citesc ce scrii pentru ca doare? pot? sigur ca pot. pot sa spun ce vreau. nimeni nu zice ca ce spun trebuie sa fie adevarat.

recitesc toate astea, de prea multe ori. apoi ma bat cu pumnii in piept si spun ca nu-mi pasa. this is me. me missing you. macar in spatele unui zid de biti reusesc sa recunosc.