Momente si schite

Chiar nu ştiu ce pluteşte în aer. Cert este că toată lumea în jurul meu se simte aiurea. Cert este că până şi mie mi-a plecat inspiraţia departe. poate că păsările se îndreaptă spre ţările calde şi au luat cu ele toată căldura din noi. Rămânem reci să aşteptăm o iarnă pe măsură. Vorbesc cam drevreme despre iarnă, vara încă nu s-a încheiat oficial, iar luna romanticilor plimbări prin parc şi frunze e pe cale să înceapă. Toată lumea va fitristă iar în jur vor apărea oameni care vor spune, zâmbind “wake me up when september ends”. Ce rost are? Septembrie parcă trece tot mai repede şi ne lovim de octombrie care nu aşteaptă după nimeni. Noiembrie vine cu ploi reci şi tot mai mulţi oameni care răcesc, iar în decembrie începem iar să înjurăm că trebuie să cumpărăm ca-cadouri.

Şi e ultima lună în care lumea se poate bucura de vară, şi de, pe ici pe colo temperaturi mari. e luna în care te întrebi unde a fost iubirea toată vara pentru că te-ai trezit cu o mulţime de poze cu oameni, şi îţi aminteşti feţele lor, dar nu îţi aminteşti sentimentul. Situaţia. Relaţia. Astea două sunt cuvintele lunii septembrie. Iar din octombrie, altele două vor fi cuvintele de bază care vor deprima atât priviri cât şi miţi ascunse în adâncul… ah, devin mult prea mult decât poate aş vrea să devin. E clar, nu este de bine, dar nici de rău nu pare a fi.

Mi-a plecat inspiraţia în lume- O aştept înapoi. Nu vreau ca găsitorul să o returneze, vreau doar să vină la mine, singură, pentru că fără ea sunt un nimeni. Un om fprp imginaţie e gol, e homeless, e boschetar, e singur, e. Nu! Tocmai aceea este problema principală. Nu este, este un nimeni care nu are ce face, la cine striga, la cine urla, la cine imagina. Stă pur şi simplu şi se uită în gol. Nu mai are nimic în jur care să-i spună “visează!”

Ce sărăcia. Revino-ţi. În jur există atâtea situaţii care ar putea să îţi spună că tot ceea ce zboară se mănâncă, iar tu stai şi aştepţi să se vină să ţi se dea mură-n-gură ca la proşti? Eşti în secolul în care “calculatorul spune” şi “maşina vrea”. Curând maşina va veni să îţi spună că iese cu suratele în oraş şi că ar fi bine să mergi pe jos pentru că oricum ai o tonă.

Fuck. Cantităţi industriale de aberaţie şi nu mă pot opri…

Iron Maiden ruptus clujus

azi am stat, am citit şi am ascultat păreri despre Iron Maiden. Nu ştiu cum au simţit alţii toată tendavura asta, dar ştiu cum am simţit-o eu, şi mulţumesc tuturor pentru că am avut ocazia să o simt astfel. Sunt sigură că o să mai scriu despre concert, sau poate nu. Poate o să scriu despre alte concerte, dar acum, o să spun doar punctul meu de vedere, din micul voluntar ce am fost eu, şi spre final, dacă nu uit, am să spun şi despre câteva link-uri sau păreri, să împart şi eu traficul, adică cum!

Nu ştiu exact care este începutul la toată organizarea asta, dar eu îl consider cel din data de 7, când coordonatorii de la Brigada de voluntari, au venit la Cluj, şi au luat un prim contact cu restul oamenilor, cu care aveau să muncească, să tragă, o zi lungă o săptămân mai târziu. Nu m-a deranjat cu absolut nimic faptul că m-am oferit să mă leg la cap mai mult decât poate m-ar fi durut. Şi m-am trezit fără să mârâi printre dinţi sâmbăta devreme să îi aştept la gară. Au rămas poate uşor dezamăgiţi şi e clar că s-au aşteptat la mult mai mulţi oameni decât au apărut, dar eu şi Sorin am avut grijă să remediem situaţia asta cum am putut, şi pe final, am reuşit să o remediem atât de frumos încât s-au adunat 157 de voluntari. Numărul e clar că are o eroare, este mai mult decât probabil prea exact.

Vineri, pe 13, am mers să rezolv cazarea celor aproximativ 40 de oameni care urmau să vină de la Bucureşti. Înainte să mă pregătesc sufleteşte să urc scările de la Geografie, îmi sună telefonul. Doi dintre voluntarii care trebuiau să ajungă sâmbătă au ajuns. Am mers, i-am aşteptat, i-am cazat şi ulterior le-am arătat oraşul. Un eveniment specific unei vineri de 13 a fost, când Alexandrei i s-a furat geanta. Ca orice femeie, pe ideea “look, a bowling ball!” avea toate obiectele omeneşti posibile înăuntru, inclusiv actele, care sunt cam necesare existenţei. A ştiut să facă haz de necaz şi zâmbind spunea că e un nimeni, că nu are identitate, şi că poate face ce vrea. Un superman, o adevărată comoară.

Pe la miezul nopţii mă gândeam că ar cam fi cazul să mă pun să dorm. Am găsit o reluare pe tvr, o bârfă via mess, şi uite aşa m-a apucat ora două. Când mi-am amintit că ar trebui să mă trezesc şi eu pe la 4 şi un pic, m-am decis, ca totuşi să nu ma agit prea tare şi să bag cornul în pernă. Am adormit aproximativ instant, dar pe când visele încercau să se contureze mai frumos, mă sună Carmen, o gaşcă tocmai ajunsese în gară. Nu aveam putere să mp duc până la gară, dar, în schimb am reuşit să mă târăsc în pijama până în faţa blocului, să schimb două vorbe cu ei, şi să le dau cheia cu toate instrucţiunile de folosire ale ei (de parcă îţi trebuie trei şcoli să foloseşti o cheie). Mă întorc în pat, şi din nefericire, nu mai vine somnul. Deloc. Pe la 4, m-au sunat ceilalţi să mă anunţe că sunt în războieni, iar pe la 5.15 au ajung în gară.

Eu am reuşit să mă târăsc într-o sâmbătă dimineaţă, pe la ora 5.30 până la gară, unde, un grup mare şi vesel mă aştepta să îi duc către locul acela magic care avea duşuri şi paturi, proaspete, aerisite, care aşteptau să fie folosite. Am aşteptat o leacă până a venit autobuzul şi lumea părea uşor deranjată de toţi acei oameni care au invadat scaunele la ore atât de matinale de sâmbătă. I-am lăsat pe toţi să se bucure de apa caldă a duşului şi de răcoarea pe care o poate oferi o cameră de cămin de fete într-o zi toridă de august la ora 6 dimineaţa. În final, am reuşit să adorm pe la 10, până către 13. Eu zic că e mai mult decât destul.

Destinaţia următoare a fost Irish Pub pentru o haleală rapidă, o bârfă, şi o bere. Fiecare după posibilitatea de a consuma sau nu alcool. Destinaţia următoare a fost Polus center pentru ca lumea să vadă unde se va ţine, să ne întâlnim toţi voluntarii şi să discutăm despre echipele din care vor face parte. E o muncă uşor de sisif (presimt că iar mi se va face observaţie că nu ştiu mitul lui Sisif), iar cei de la sunet nu ne-au ajutat cu nimic, făcând verificările cam pe când doream noi să discutăm.

Până la urmă, am reuşit să ne grupăm, să urlăm, să fim ascultaţi şi să ne împărţim pe grupuri.

Evenimentul principal a început duminică pe la 8.15 când m-am trezit deoarece am avut impresia că am dormit prea mult, şi era adevărat din simplu fapt că trebuia să ajung la polus la 8.30, am ajuns pe la 8.45, dar am ajuns. Mi-am luat în primire lista şi laptopul, instrucţiunile de folosire, şi ziua de sfântă Mărie a început pentru mine într-un container pe la care, trebuia să treacă multă lume pentru a lua culoarea potrivită a brăţării pentru a se apuca de muncă. Din nefericire, cei 20 de la Imagistica nu mi-au făcut coadă mie, şi brăţările lor au fost date, la toţi, puse în pliculeţ şi numărate. Drept urmare ziua mea a fost utilă, reuşind să mă ocup de celalalte însărcinări pe care le aveam, şi să le ajut pe colegele mele de la acces staff când era coada prea mare în dreptul lor. Apa şi mâncarea erau la discreţie, şi cine nu a gustat din sandwiciurile alea de 50cm, înseamnă că nu a simţit adevărata valoare a concertului în sine.

Prima bombă a fost când eu am început să urlu “ce piesă e asta” pentru că începuse să îmi stoarcă fiecare centimetru al nervului, să o fredonez şi ştiam că îmi va lua undeva la două trei eternităţi până am să o găsesc. Din fericire, unul din voluntari mi-a spus ce piesă e, şi îi mulţumesc din suflet. Acum şi vecinii mei o urăsc, şi pentru că sunt pună, o pun aici, să o urască şi mai mulţi oameni

Pe la 3 am fost anunţaţi că e posibil ca porţile să se deschidă doar la 18.30. Începusem să ne gândim cu groază la reacţia mulţimii la această descoperire, dar Dilhan ne-a liniştit spunându-ne că se va decala cu 30-45minute, ceea ce nu înseamnă chiar atât de mult, totuşi dacă ţinem cont de toţi aceia care stăteau de pe la 7-8 dimineaţa în faţa porţii pentru a prinde un loc în zona a, atunci, poate că fiecare minut care trece contează. Bogdan se ruga din suflet să nu fie aşa, chiar dacă el nu de mult a ajuns când am primit noi vestea, dar, din câte ştiu eu, şi spune el, s-a distrat.

s-a dat drumul publicului, iar Carmen a avut prezenţa de spirit să filmeze, a ieşit ceva uimitor, parcă se dădea drumul la vite flămânde. Îmi pare rău că am făcut o astfel de comparaţie, dar seamănă izbitor !

la şase am luat în primire gemuleţul cu presă. Nu m-am plâns deloc mai ales având în vedere că eram lângă aerul condiţionat, care săracul, şi aşa se chinuia el să facă faţă căldurii din container, dar era mai plăcut decât afară, drept urmare, el şi-a făcut munca la care a fost supus. La presă eu personal puteam permite accesul doar reporterilor, fata care se ocupa de restul fiind cea care urma să preia cameramanii şi fotografii. Cel mai mult m-a scos din sărite un anumit fotograf, care m-a crezut pe mine vinovată de faptul că el nu a avut timp să îşi dea interesul în legătură cu acreditările pentru eveniment. Era foarte insistent şi agasant iar când a venit cu texte de genul “dă-mi să îmi completez foaia pentru acreditare” am rămas perplex. Mă uitam la el ca la oameni proşti, sau la maimuţe, dar nu cred că la zoo erau astfel de specimene.

Între timp, pe la 19.30 a apărut ză Piţi, şi aici nu mă refer la Piţurcă, ci mă refer la o domnişoară care vroia să fie voluntar, dar corsetul de pe ea mă făcea să cred că a venit la produs nu la fugit din stânga în dreapta. Ce e drept e că noi am fost relativ răutăcioşi cu ea şi am repartizat-o la o echipă cu mult sub onoarea ei, fiind pusă la persoane cu dezabilităţi şi toalete. Adică te rog, la ce decolteu avea, o şi vedeam punând curpapir la budă. Nu am plâns cu lacrimi când am văzut că nu a rămas printre voluntari cu toate că m-ar fi amuzat enorm să o văd, trăgând, chiar şi pe ultima sută de metri.

Mi-am terminat treaba, mi-am felicitat colegii, şi apoi, m-am dus şi eu, ca un gură cască veritabil, să observ de aproape ce înseamnă un concert Iron Maiden asta în cazul în care eu nu îi mai ascultasem, cel puţin nu intenţionat. Nu pot să zic că a fost urât pentru că nu a fost. Reacţia publicului a fost cea care mi-a spus că trebuie să simt muzica şi eu. Am încercat să înţeleg versurile, dar m-am gândit că mai bine scot albumul. M-am uitat la reacţiile celor care sunt fani de o viaţă întreagă şi am înţeles că asta este tot ce contează. M-au şocat părinţii cu copii poate mult prea mici, dar asta nu este o decizie care ţine de mine.

La final, făceam mişto unii de alţii prin faptul că vom fi nevoiţi să adunăm toate ziarele pe care le-au întins fanii pe o mare parte a platformei sălii sporturilor, şi se pare că am cobit, deoarece am fost rugaţi frumos să facem asta, nu le-am adunat chiar ziar cu ziar, şi unii spectatori ne-au ajutat să le adunăm, alţii erau prea adormiţi pe după garduri ca să mai poată să ne ajute. Mulţumim oricum.

Vreau să mulţumesc tuturor celor la care le-a mulţumit Liviu Alexa prin cuvinte frumoase, vreau să mulţumesc brigăzii de voluntari şi să le spun cu această ocazie că aştept încă poze în continuare. Vreau să le mulţumesc tuturor celor aproape 30.000 oameni, sau câţi or fi fost pentru că au făcut o atmosferă incendiară, şi tuturor oamenilor a căror nume le-am citit, şi recitit. Inclusiv acelui ziarst sexy de la Pro Sport pe care nu am apucat să-l iau de soţ, dar încă nu au intrat zilele în sac. Sper să vină concerte cât mai frumoase, mai mari şi mai importante la Cluj, pentru că merităm! Am fost cuminţi!

Mai jos am mai pus poze de la Radu, care le-a făcut, după cum se vede, pentru Best Music

Poze Iron Maiden la Cluj Napoca 2010

13. Vineri

Se ştie din moşi strămoşi că asta este seara filmelor de groază, poveştilor care sperie totul din tine, şi îţi opresc inima în fiecare secundă. Asta nu este una dintre ele, este doar o poveste obişnuită, a unui vineri 13. Şi nu este vorba despre acel negru pe nume vineri, şi nici despre ceva dezastru ecologico-religios care ne va distruge sufletele, este vorba doar de cuvintele pe care le citeşti în acest moment pe ecran. Nu, ele nu îţi vor distruge sufletul şi în zece zile nu vei muri arzând în flăcări în mijlocul drumului. Nimeni nu mai are ce să îţi facă pentru că, pe măsură ce citeşti acest lucru constaţi că în ziua de vineri 13 nu ai avut prea multe nenorociri, şi legenda nu e bună.

Adevărul este că ziua asta avut un miros de miercuri, păsările au cântat, şi toată lumea şi-a văzut mult prea ocupată de treabă. Nici tu nu ai avut timp să realizezi cu exactitate faptul că weekendul tocmai a început. Îl aştepţi încă de luni şi faptul că ziua asta are o aromă de miercuri nu te-a încântat deloc. Nici filmele de la televizor nu reuşesc să te convingă că azi e vineri, dar cu siguranţă ai convingerea că mâine este sâmbătă şi vei dormi cât îţi doreşte inimioara. Poate e aşa te vei deruta mai mult şi vei răsufla fericit constatând că deja este sâmbătă, şi ziua cea nasoală a trecut, şi vei bea un pahar de apă, liniştindu-te că nu ţi-a ieşit nimic pe dos, spre deosebire de acei nefericiţi, la care ziua care a trecut cu miros de miercuri, le-a stricat un weekend întreg.

Şi acum mă întreb, ce se întâmplă cu ziua de miros de vineri 13, având în vedere că dacă ziua în sine nu are mirosul ei, totul se schimbă, şi nicio superstiţie nu mai e valabilă

Pentru că

Pentru că sunt o mulţime de momente în care stim că nu mai pot să respir. Şi asta deloc din motive fizice, deloc din motive de boală, ci pur şi simplu din faptul că simt că aerul este mult prea greu, şi atunci când se aşează pe plămâni doare. Aerul pe care-l inspir e greu, şi asta deloc din cauze foarte plauzibile, poate că nu se vor înghesui prea mulţi să aducă o explicaţie care să conteze sau care să aibă îndeajuns de mult sens încât…

Dar asta nu contează. Important este cum te simţi şi motivul pentru care te simţi aşa, pentru că oricât de grele ar fi toate cele din jur, motivul este relativ. Nu cred că merită să plângi chiar dacă pare cea mai uşoară metodă de a te descărca. Trebuie să fie una mai bună, una mai uşoară care să nu te facă să te simţi al dracului de înjositor

gata. e prea lung şi prea mult

gata

Gatind cu tata

duminică seară, mama s-a supărat pe mine şi pe tata, şi spuând că are poftă de ceva bun, ne-a trimis cu destinaţia bucătărie. Cu ajutorul lui nenea goagle, am început să căutăm inspiraţie. Eu la Adi Hădean, tata la eBucătăria. Pe fiecare după cum ne-a lovit inspiraţia. Până la urmă vine şi zice că vrea să facă nişte bruschete cum a văzut la Bogdan, dar peste ele să pună ceva cald. Am ridicat din sprâncene, şi ştiindu-l bucătar bun pe tata (am să povestesc într-o zi cât ne îndopam de la fastfood când ne lăsa mama acasă singuri) am zis că asta trebuie pozat pas-cu-pas.

I-am spus Don dinner, şi are în ea, tot ce găseşti prin frigider. enjoy …

a luat din frigider nişte cărniţă şi a tocat-o cubuleţe

un pic de slăninuţă

între timp eu am dat prin răzătoare caş şi telemea

el a pus nişte paste făinoase la fiert

până au fiert pastele, a tăiat pâinea


iar eu am început să mă chinui cu legumele

ştiu că în mod normal e gata repede, dar eu nu prea mă împrietenesc cu ele, aşa că la mine a durat, poate un pic cam mult.
În fine. Până când, eu m-am chinuit cu ele, tata a pus şi carnea la călit

a mai tăiat o ceapă şi a scos porumbul din conservă

eu am reuşit să fac salata de legume (nu ştiu nici acum de ce era nevoie de ea)

iar tata tocmai a scos o tavă şi a început să pună straturile cinei asfel :

1. porumbul

2. ceapa

3. paste

4. carnea

5. ouale

după ce a stat puţin la cuptor şi a ajuns aşa

apoi a pus caşcavalul peste şi a mai pus totul puţin la cuptor

după ce s-a rumeni caşcavalul, le-a scos din cuptor şi am pus mărar peste

am pus pâinea în cuptor la prăjit

apoi toate s-au aranjat pe farfurie, şi s-au servit

poftă bună!