Autoportret

Falsitatea ar trebui să mi se citească în chip. Ar trebui să se vadă pe buzele mele când şoptesc adevărul. Nu! Nu mai urla la mine, nu mă mai judeca, lasă-mă în pace, Pleacă!

Te rog frumos să încetezi, m-am săturat să îmi judeci fiecare virgulă, fiecare cratimă, fiecare muşcare a buzelor, fiecare rid, fiecare atingere care nu te face să te simţi stăpân peste viaţa mea. Am şi eu ceva de spus în toată aberaţia asta de biţi, cuvinte şi atingeri cu care mă ataci în fiecare secundă care trece prin mine.

Da! Simt toate secundele care trec prin mine, şi crede-mă când îţi spun că ele nu trec pe lângă mine. Ele trec prin mine în fiecare secundă în care tu îmi reproşezi cât sunt de imperfectă în faţa ta, şi cât de bună aş fi dacă nu aş mai urla, dacă nu aş mai purta brăţări, dacă nu m-aş tatua şi dacă mai des m-aş farda. Dacă aş fi mai senzuală atunci când mă dezbrac în faţa ta şi dacă fără gânduri aş rămâne cînd deschizi tu gura. Dacă nu aş avea pic de personalitate atunci când măinile tale vor să mă domine, vor să mă facă să mă topesc, şi să simt cum ies din mine. Da! Toate astea le vrei. Îmi vrei sufletul şi tot ceea ce aş putea să-ţi ofer plus încă de infinit de ori mai multe lucruri. Îmi vrei toată fiinţa şi nu ţi-ar ajunge niciun altar din lume închinat ţie din partea mea.

Asta sunt eu! Plină de defecte şi confuză. Atât de confuză încât te accept pe tine lângă mine în toate clipele în care nu sunt sigură că tu eşti cel care-mi vrea binele în momentul în care mă ţii de mănâ. Dacă mă ţii de mănâ doar ca să nu fug, să nu fug în lume şi să fiu departe de tine şi tu să simţi nevoia să cauţi o alta pe care să o manevrezi după bunul tău plac. Dacă?

Dacă toate atingerile pe care le simt dimineaţa când mă trezesc sunt sincere? Dacă toate mesajele care-mi spun că eşti perfect nu mint? Dacă ceea ce simt eu atunci când te privesc este fericirea? Şi dacă tot ce nu mă înconjoară este un vis? Dacă toate momentele acestea perfecte când respiraţia ta pe ceafa mea, mâna ta în măna mea, sărutul tău care-mi frânge pielea, sunt doar metodele mele de a mă tortura pentru a învăţa să fiu perfectă. Şi să fiu perfectă pentru cine? Pentru tine, deoarece tu mă admiri în fiecare clipă cu privirea ta critică iar eu îţi zâmbesc din spatele ochelarilor mei. Îmi alegi totul în viaţă după cum îţi place ţie, iar eu zâmbesc şi îmi pierd personalitatea, mulându-mă după tine.

Îmi pare rău. Îmi pare rău că ţi-am permis atât de mult timp, să mă faci să uit că ştiu să gândesc şi singură, că am uitat că există unul care mă va îmbraţişa aşa cum îmi place mie, şi nu ţie, unul care mă va face să mă simt perfectă, nu imperfectă!

Tanjesc

În unele zile tânjesc după atingerea ta şi nu îmi explic de unde toată această foame după tine. De parcă tu eşti singurul motiv pentru care eu mai pot să simt cum ating lucrurile din jurul meu. Încerc să te caut în toate persoanele din jurul meu dar de această dată eşuez prea frumos şi până şi eu îmi dau seama că nu voi reuşi să te găsesc în alţii decât în prea mulţi sau prea puţini, dar totuşi, am să reuşesc să te fac să rămâi inscripţionat în memoria mea, deoarece am reuşit să tânjesc. Să tânjesc după tot ceea ce înseamnă respiraţia ta, şi atunci când ea este în spatele meu, în ceafa mea, şi îmi aduce o altă stare de spirit. Şi atunci când nu mă atingi dar de la distanţă îmi arăţi cât de mult vrei să mă strângi în braţe.

Toate astea sunt motivele pentru care eu tânjesc în fiecare clipă după atingerea ta, după momentele în care lumea mea se opreşte pe loc pentru că am ajuns în acea “safe zone” unde nimeni nu mă poate atinge, şi nimeni nu mai îmi poate face rău. Cred în astfel de zone, asemeni unui copil mic. Cred în basme, pentru că atunci când te văd mă simt ca într-un basm care cu fiecare moment pare mai frumos. Mă simt ca un scriitor care vrea să spună că soarele care-mi arde mâna atunci când mă plimb cu tine, picurii de ploaie care mă trezesc, toate astea sunt vrăjite şi fac parte din tine, pentru ca atunci când nu eşti lângă mine să le am pe ele.

Până şi coerenţa mea mă lasă baltă atunci când ! Da, exact atunci.

Refuz carnal

Atunci când ai spus “nu” am vrut să văd chipul aceluia care mă refuză. Tipul care spune “nu” acelui lucru pe care toţi îl cred “the best”. Nu mă interesa toată carnalitatea care se forma în jurul nostru. Nu mă interesa nimic mai mult decât sărutul tău care mă refuză şi nu mi se părea normal.
Acea privire, acea atingere, acea purtare şi în special, acel refuz apoi un sărut apăsat.Toate lucrurile care au confirmat că povestea asta trebuie aflată deoarece, cu siguranţă este una care merită privită nu rostită.

Poveste pentru Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema

Lecturi urbane (menage a trois)

Cu toate că am fost destul de sceptică în legătură cu ediţia a treia a acestui proiect în care m-am implicat destul de mult, voluntar fiind, a ieşit destul de bine. În mare eu personal am fost mulţumită de forma pe care a luat-o, chiar dacă nu am prea citit, şi am făcut pe omul care are tot timpul ceva de spus. Asta este, uneori sunt omul rău şi nemulţumit. Nu m-am prea putut certa cu nenea norul ca să ne lase în pace, dar el a luat o carte şi a citit picurilor de ploaie şi i-a ţinut în lectură urbană.

A fost un punct culimnant în care ne-am adunat aproape 40 de oameni, ceea ce a fost superb. Eu am întârziat destul de mult, şi îmi pare puţin rău. până către ora cinci am rămas puţinei, dar asta nu este rău, deoarece toate cărţile înşirate au făcut oamenii să vină să vadă despre ce este vorba, să asculte date despre proiect, să pună întrebări şi să ne inspire pe fiecare dintre noi pentru ediţiile viitoare.

Îmi pare rău şi parcă ceva din mine se supără când vede că de la o ediţie la alta suntem tot mai puţini “fideli”. Poate că e bine să fim diverşi tot timpul, poate acesta este un semn bun, dar nu m-ar supăra deloc dacă ar veni şi din cei care au venit la ediţia doi, sau chiar la ediţia unu. Ploaia i-a cam speriat pe mulţi dintre cititori/voluntari astăzi şi tare urât din partea ei. Nu a fost frumos şi am de gând să port o discuţie foarte serioasă cu nenea Norul.

Pe viitor plănuiesc să mă implic şi eu mai mult, cu mult mai mult şi să ajut ca proiectul acesta să devină ceva mare frumos şi fălos, ceva cu ce Clujul să se mândrească.

Revenind la ziua de azi şi lăsând la o parte egoismul meu,  astăzi am văzut entuziasmul oamenilor de a căuta o carte gratis pe care să o dea mai departe, să o citească, să o facă să prindă viaţă şi să nu o lase să se umple de praf pe un raft. Am văzut cum oamenii se lăsau ademeniţi într-o lume în care lectura începe să prindă importanţă. Oameni care erau uimiţi de vârsta noastră – a voluntarilor. Am găsit zâmbete pe chipul multor oameni când au aflat că pot să primească War and Peace gratis, să o citească, şi apoi, să o dea mai departe tuturor oamenilor care vor să o citească.

Mă bucur că am ajuns în proiect, mă bucur că începem să ne conturăm, mă bucur că avem cărţi pe care să le împărţim. Mă bucur că Lecturi Urbane trage un semn de exclamare !

Perioada deluzorie

Sunt in perioada in care-mi vine sa urlu orice nu imi convine pe blog. Imi vine sa urlu in gura mare toate lucrurile care ma supara, toate lucrurile care ma fac sa nu mai vreau sa fiu unde sunt acum, dar ma gandesc, ca poate toate astea imi fac bine, intr-un fel sau altul. Poate acesta este drumul meu spre maturizare si poate ca, de aceasta data, asta va duce la incetarea tuturor prostiilor si ma va maturiza. Dar nu vreau sa ma maturizez cu toate, ca in unele momente, ma simt cel mai matur om, genul ala de om care nu se stie distra si nu stie sa glumeasca.

Poate e prea greu si sunt prea multe ganduri, prea multe lucruri de facut si timpul trece, nu sta si asteapta sa ma hotarasc eu ce vreau sa fac in viata, si cum vreau sa fac. Ma uit in jur si regasesc in persoanele pe care le vad prieteni, si constat ca nu vreau ca prietenii mei sa ajunga peste 10-15 ani, cantand in baruri despre cum ar fi putut ei sa-si traiasca tineretea. Nu vreau ca eu peste o vreme sa am pareri de rau ca nu m-am distrat destul si sa am crize de personalitate, crize de varsta mai mult decat mijlocie. Nu vreau sa imi imprim buzele pe fundul celor din jurul meu pentru a ajunge sus, cu toate ca in fiecare clipa mi se demonstreaza ca daca nu faci asta, altfel nu ai cum. Refuz sa cred ca totul in viata depinde doar de oamenii pe care-i cunosti. Refuz sa cred ca omul este rau, chiar daca vad in fiecare zi cum se sapa reciproc toti. Refuz sa cred ca asta este o gandire care nu poate fi pusa la indoiala, si refuz din tot sufletul sa cred ca nu se poate mai bine.

Exista solutii la atatea lucruri din jurul nostru, solutii simple, dar ne place sa ne complicam. Ne place sa ne credem interesanti si destepti si sa spunem ca suntem cei mai buni. Sa-i facem pe cei din jurul nostru sa se simta prost, sa-i facem pe cei din jurul nostru sa vrea sa cedeze in fata noastra doar pentru ca noi sa ne putem simti superiori fata de cineva. Refuz sa cred ca eu sunt asa, imi place sa cred ca sunt asa cum as fi vrut sa fiu, ca este bine, si ca nu o sa ma afecteze prea mult. Nu vreau sa cred ca traiesc intr-o bula de aer in care nimeni nu ma poate atinge, dar vreau sa cred ca tot in viata asta nu depinde de oamenii pe care-i pupi in partea dorsala, ci de ceea ce doresti.

Perioada asta, cu vremea care-ti intra in oase, cu picurii de ploaie care te fac sa te gandesti la cate lucruri ai putea sa schimbi in viata ta. Te face sa te uiti in jur si sa spui “asa vreau sa ajung!” asta este bine. Pacat este ca marea majoritate dintre noi toti, uitam cine vrem sa fim inainte de a ajunge acolo, si asta este pe atat de dureros pe cat suna. Sa citesti doare, sa citesti tot ceea ce nu reusesti sa spui cu voce tare. MA simt ca un lup ce urla la luna, si urlu fara ca lumea sa ma auda, urlu fara ca toti din jurul meu sa vrea sa faca nimic. Nu vreau sa ma plang ca nu ma aude lumea, pentru ca nu vreau sa ma auda toata lumea, dar sunt in postura in care-mi permit sa ma plang ca simt ca ceea ce zic eu (nu neaparat aici) nu este ascultat (nu neaparat cum trebuie).

Asta pe langa o multime de incurajari care le asteptam, si nu le-am primit