După cum s-a citit pe ici pe colo, prin presă, pe pereți și mai știu eu pe unde, săptămâna asta care tocmai se chinuie să se termine, și săptămâna care tocmai s-a terminat înaintea acesteia am avut, noi, studenții care suntem (nu care este) am făcut conform tradiției un festival de teatru. Un festival pe care lumea îl așteaptă cu sufletul în gât în fiecare an, flori prin buzunare, răbdare și nu în ultimul rând, fiecare cu bucata lui de parchet, ne-am înțeles??

A început în trombă, cu sala mega plină, cu reflectoare peste toți cu mulți elevi care cântau în cor „what’s the buzz tell me what’s happening” și o sală întreagă fredonând printre buze „JC, JC, won’t you die for me?”. Da, a fost vorba de Jesus Crist super-star un spectacol care seamană enorm de mult cu filmul, care a făcut sala să lacrimeze puțin și care a venit nu în perioada sărbătorilor pascale, atunci când se poartă filmele cu tendinte religioase. Latex, blugi, pojartiere și lucruri mulate, paparazzi și tot tacâmul au făcut publicul să-și rupă palmele la propriu cu chiote și aplauze timp de mai bine de zece minute. Per totatl rezultatul că ceea ce s-a jucat a fost mai mult decât superb.

Dacă tonul a fost dat, spectacolele au început să curgă, să adune public și lumea să se înghesuie să rămânem fără aer și să suspinăm încet, pe sub buze.

Spectacolul de Commedia dell’Arte numit „Blestemul” ne trimite într-o Veneție blestemată să secete și să nu aibă femei. O Veneție care se pregătește de moarte, și singura fată din oraș, este defapt un băiat. Iubirea prinde contur între băieții neînțeleși de familie, iar licoarea lui Dottore reușește totuși să transforme un Pullcinela într-o femeie, iar Veneția se ascunde sub ape, așa cum o știm azi.

Alexandra Pâzgu a scris un text superb : The (H)eden Garden unde ne amintim de copilărie, de răutățile și jocurile pe care le făceam atunci. Ne amintim cum vroiam să ne sărutăm și ce scârbos ni se părea să ne pupăm și să folosim limba. Captain planet erau desenele noastre favorite și într-o oră toată copilăria noastră trece prin fața ochilor noștrii prin 6 actori care ne spun totul.

Raymond Queneau a scris o poveste cu același lucru spus de 99 de ori, de fiecare dată spus altfel. O poveste banală a unui domn care își cumpărase un pardesiu de la care-i lipsea un nasture, era răscroit, și la joben în loc de panglică avea un șnur. Acest domn s-a plimbat într-o zi cu autobuzul și pe rând toți oamenii din autobuz povestesc cum l-au întâlnit. Spectacolul „Exerciții de stil” îmbină textul queneau-ian cu elemente de limbaj teatrat nonverbal, momente de step și muzică live.

Alexandra Odoroaga ne-a furat și ea o lacrimă la textul lui Peter Esterhazy „Formele compuse ale inimii” numit de fapt ”Verbele auxiliare ale inimii”, unde ne trimite într-o lume înfiorătoare de care fugim toți, o lume în care ne arată suferința pe care oa vem atunci când pierdem pe cineva din familie, în special părinții. Presiunea și durerea, toate adunate într-un one-woman-show care a rupt și de această dată multe aplauze din palmele celor din jur.

Ioana Decianu în schimb ne-a făcut un one-woman-show pe textul lui Jean Paul Sartre „Cu ușile închise” arătându-ne iubirea. Arătându-ne că ea nu vine când vrem noi, și cum vrem noi, că e dureroasă, că lumea te judecă, și că nimic nu se oprește în loc pentru durerea ta. Ușile tot timpul sunt închise iar atunci când se deschid nu mai vrei să pleci.

Rareș F. Stoica ne-a spus povestea celor 3 minute. Povestea celor 3 minute în care mori și ciclul vieții se continuă. Povestea celor trei minute în care nimic nu contează, în care durerea nu mai e așa de mare, corpul ți se îneacă în sânge și mori.

Toate poveștile din gala actoria au rupt din noi ceva. Ne-au arătat lucruri crude pe care poate zilnic le ignorăm.

Flori pentru Algernon ne-a arătat că suntem oameni. Că obișnuim să râdem de cei din jur. De cei care au un iq mai mic, chiar dacă ei nu își dau seama ce se întâmplă ne-au arătat copii autiști de care noi ceilalți copii râdeam chiar dacă părinții ne explicau (sau nu) că ei nu au nicio vină că sun așa. Povestea unui copil retard care are o operație în urma căreia reușește să ajungă la capacitatea de inteligență a unui om normal, este dureroasă. Atât de dureroasă încât, în final, 90% din sală plângea.

Nu știu de ce plângeam toți. Pentru că a mai terminat o generație sau pentru că povestea a fost atât de înduioșătoare că inclusiv filmul smulge o lacrimă, două, trei.

Per total, nu am fost la tot, dar la ce am fost, am ramas impresionată. Am rămas cu lacrimi în ochi, tone de poze pe care să le dau, fredonând câteva melodii. Superb.