Ce gust are dezamagirea?

Te privesc senină în timp ce-mi așez frumos picioarele la tine în brațe. Te ascult atentă cum îmi povestești din nimicurile zilei. E drăguț faptul că de multe ori pare că ai chiar câteva tone de povești, dar de fapt le reciclezi pe aceleași câteva. Zâmbesc tâmp gândindu-mă cât de perfect este momentul. Cât de perfecte sunt toate momentele astea.

Dacă ar fi să conturez perfecțiunea în câteva cuvinte, aș putea spune cu mâna pe inimă că perfecțiunea se conturează doar în treizeci de zile. Gândurile mele pleacă foarte departe, dar numărătoarea zilelor pare să fie un calvar. Cumva simt că-mi tai craca singură de sub picioare prin numărarea zilelor până la un eșec sau o dezamăgire care se va contura frumos, printre îmbrățișări nocturne și sărutări fugitive.

Ochii tăi sunt sinceri, privirea ta rămâne nevinovată chiar și atunci când ochii îți sunt tulburați de numărul prea mare de pahare cu alcool pe care le-ai avut în fața ta și te-ai simțit dator să le golești.

Hai să fugim în lume! Hai să plecăm departe și să o luăm de la zero doar ca să ne retrăim tinerețea care și așa trece mult prea repede. E poate cel mai greu lucru pe care poți să-l faci. Să lași totul în urmă și să o iei de la zero. Iar și Iar și IAR.

Îmi pun mâna într-a ta și mă gândesc, că este o greșeală colosală să mă las pe mâinile tale cu toată ființa mea. Riscurile la care mă expun în acest moment sunt imense. De fapt, nu riscul la tot ce se întâmplă mă îngrijorează ci gustul dezamăgirii. Am învățat că orice s-ar întâmpla, animalele astea nenorocite numite oameni, vor face orice e posibil pentru a te dezamăgi. Asta este metoda lor de a se hrăni cu frustrările personale pe care nu știu să le accepte. Dezamăgirea mea o să fie pe măsura ochilor tăi senini, pe intensitatea perfecțiunii acestor treizeci de zile.

Tocmai de aceea, vreau să profit din plin de ele. Vreau să profit, să mă plimb, să râd, să-mi beau cafeaua și să mă bucur de gustul pe care mi-l lasă toată experiența asta înainte de a mă adânci în aroma pe care mi-o va crea toată dezamăgirea. Toată.

Pe când mă voi trezi la realitate, pe când toată perfecțiunea pe care ai creat-o va dispărea. Atunci mă voi lovi frontal de realitate. O realitate pe care am evitat-o mai mult decât aș fi crezut. Realitatea adevărului, unde oamenii nu sunt deloc ceea ce par, iar nimic din ceea ce este în jurul tău nu este neapărat real sau bine intenționat.

Muști din realitate, mesteci și simți gustul dezamăgirii. Această bucată de viață care nu are niciun gust. E așa, fără niciun sens și lasă în urmă o dâră de nimic. Cel mai nasol lucru care se poate întâmpla, este ca în urmă să existe o urmă de nimic. Un nimic care curge pe gât în jos, se împăienjenește în tine însuți și tu aștepți frumos, privind spre întuneric să se dizolve și să dispară.

Oricât de mult ai vrea să se oprească, sentimentul de goliciune te umple pe interior. Un clișeu care este absurd de-a dreptul. Cum poți să te umpli de goliciune? Cum poate un vid să  devină un plin în care te regăsești? La fel cum dezamăgirea se citește pe fața ta, pe grimasele pe care le faci atunci când muști din ea și o înghiți în sec. Nu arde. Nu e dulce. Nu e nimic. Așa e dezamăgirea, cu gust de nimic.

Cum vă puteți elibera relația de tensiunile acumulate?

Acumularea unor nemulțumiri în cadrul cuplului pot afecta foarte tare relația dintre doi parteneri, ducând la răbufniri exagerate în momente total nepotrivite. De asemenea, dacă există conflicte interne individuale care nu sunt verbalizate, pot apărea frustrări care pot zdruncina relația din temelii.

Una dintre soluțiile care pot ajuta un cuplu să treacă peste obstacole este, fără îndoială, psihoterapia de cuplu. Prin urmare, persoanele care întâmpină dificultăți de acest gen, pot apela la ședințele unui psihoterapeut.

Care sunt motivele care cauzează certurile la nivel de cuplu:

În multe dintre cazuri, unul dintre parteneri și-ar dori o relație sexuală mult mai intensă, așadar pot apărea tensiuni conflictuale la nivel de cuplu ceea ce poate duce la separare într-un mod inevitabil.

Alte motive care pot cauza instaurarea certurilor dintre cei doi parteneri pot fi de natură financiară. De exemplu, cel care economisește mai mult îl va acuza pe celălalt de iresponsabilitate.

Fără îndoială, la baza unei relații stă comunicarea realizată într-un mod eficient. Pentru ca aceasta să funcționeze, diferențele existente și de o parte și de cealaltă ar trebui acceptate, datorită faptului că partenerii de cuplu au perspective distincte asupra anumitor aspecte, iar cazurile în care aceștia au aceleași standarde sunt extrem de rare.

În general, atunci când relația începe „să scârțâie” din cauza conflictelor care apar, unul dintre parteneri nu își asumă niciun fel de responsabilitate, aruncându-și vina asupra celuilalt. Sfidarea și indiferența sunt două dintre constantele care definesc cel mai bine relațiile care sunt pe cale să se destrame. Partenerii încep să se simtă singuri în relație și ulterior poate surveni despărțirea. Unele persoane realizează abia după ce partenerii lor dispar din peisaj, cât de mult îi afectează lipsa acestora.

Pentru a evita neplăcerile cauzate de o despărțire și pentru a păstra un echilibru emoțional, partenerii de viață ar trebui să învețe să se respecte și să se aprecieze unul pe celălalt, dar și să își asume răspunderea atunci când greșesc.

De ce să alegem psihoterapia de cuplu?

Cu siguranță că atunci când apar divergențe care pot pune în pericol stabilitatea cuplului, avem nevoie să analizăm problemele și din perspectiva celuilalt. Dacă vom apela la ajutorul unui specialist în psihoterapie, vom putea descoperi modul în care se raportează partenerul la anumite situații ivite.

De asemenea, ne vom putea dezvolta empatia și înțelegerea față de celălalt, totodată reușind să gestionăm mult mai bine conflictele care s-au iscat.

Pe parcursul ședințelor de terapie, vă veți putea cunoaște mai bine unul pe celălalt și împreună cu psihologul de cuplu, puteți găsi cele mai potrivite soluții pentru a salva relația.

Fiecare om are propriul său bagaj de cunoștințe și de experiențe – plăcute sau neplăcute, iar acest fapt are un impact major asupra relației sale. În anumite situații, așteptările pe care le avem de la celălalt sunt mult prea ridicate, iar dacă nu sunt împlinite, vor apărea dezamăgirile și frustrările. De altfel, nu există cuplul perfect și nici o rețetă standard pentru ca relația pe care o avem să funcționeze, ci totul este raportat în funcție de personalitatea fiecărui individ.

 

Pororoca sau durerea unei familii

sună telefonul, o voce liniștită îmi șoptește la ureche: te-ai trezit? Haide, bea cafeaua și ne vedem la fără zece.

Da, m-am trezit, gata! M-am ridicat din pat și în 15 minute sunt funcțională!

Se pare că așa am zis, am verificat convorbirea din telefon, pentru că în realitate am adormit cu telefonul în mână înapoi – ca un prunc. M-am trezit, m-am uitat în jur. Întuneric afară. La naiba! Am ratat premiera!

Panică!

Mă uit cu ochii chiorâți la ceas: 18:30. Perfect. 20 minute. Sun la taxi în timp ce trag rapid niște haine pe mine, arunc portmoneul, fularul și mănușile în geantă și ies pe ușă ca un alergător olimpic. Doar că nu-s. Sunt iar în veșnica întârziere pentru că am dormit.

Ajung la timp la cinema și o cafea + sandwich vin în compania mea să mă ajute să mă trezesc.

Monica o să fie mândră de mine, mi-am băut cafeaua la filmul despre care a povestit ea multe. Yey!

Ce nu știam și nu mi-a spus nimeni, a fost că Pororoca nu este un film ușor de digerat, un film pe care să-l vezi cu ochii împăienjeniți în scaunul de cinema în timp ce cafeaua își face efectul. Citisem eu că e o dramă, dar am mai băut cafele pe drame.

După primele 10 minute mi-am dat seama că dacă îmi doresc să înțeleg ceva din ce se întâmplă pe ecranul din fața mea, va trebui să îmi beau rapid cafeaua și să atac dulciuri și mâncare.

2 ore și 30 de minute, mai precis 150 minute + 18 bonus de fidelizare pentru premieră. Mai precis, trei ore și-un pic de stat în cinema, cu ochii bulbucați la acțiune și în gând cu titluri de ziare care strigă ȘOC ȘI GROAZĂ.

Pororoca este un film greu. Pentru mine a fost greu. Drama unei familii, pierderea unui copil – chiar dacă nu este pierderea cu care sunt oamenii obișnuiți: moartea. Dispariția unui copil care stă doar în secunda aceea de neatenție în care a fugit și nimeni nu știe ce s-a întâmplat. Da. Adevărul este că cei mici sunt curioși. Oricât de mult încearcă părinții să le explice că nu toți străinii sunt oameni buni, zâmbetele lor inocente și tona de idei care le vin în cap, sunt lucruri de care unii oameni profită.

O astfel de dramă aduce cu ea o suferință care este greu de exprimat. Fie că este vorba în scris, în teatru sau pe ecran. Atunci când suferi, o faci în interiorul tău, iar exteriorul se conturează doar cu cearcăne de plâns, nesomn și stres. Toate combinate cu sentimentul acela care sapă în tine adânc. Dorința de a fi bine, de a avea un răspuns, de a căuta o soluție, de a avea, așa cum spun englezii: closure.

Un lucru care m-a impresionat a fost că tot filmul se axează pe durerea tatălui. Mama, se ascunde, așa cum fac toate mamele. Își ascund suferința și încearcă să protejeze tot ce a mai rămas din familie, sperând – poate – că totul se va termina cu bine, iar coșmarul va lua sfârșit. Vinovăția tatălui și suferința lui, o poți vedea frumos etalată pe ecran. Toate stadiile de suferinșă. Obsesia, gândurile, vina, durerea, toate le vezi în ochii personajelor și le simți de parcă îți respiră în ceafă.

Cumva, fără să vrei, începi să te gândești la toți oamenii pe care i-ai pierdut. Te gândești la toți copii din parc, oamenii dubioși sau chiar frumoși pe lângă care treci. Te duci cu gândul spre lucrurile rele care se întâmplă în jurul tău, dar pe care, le ignori – nu au loc în bula ta de fericire.

Pororoca este trezirea la realitate și trimiterea directă în coșmar. Coșmarul lucrurilor care se întâmplă în jur. Durerea oamenilor apropiați de noi, pe care nu știm cum să o ținem. Durerea noastră, durerea pe care o ignorăm dar care, combinată cu disperare, ne face să devenim slabi, răi, încercănați. Îndepărtăm toți oamenii de noi și cumva, ni se pare că nimeni nu ne înțelege. Cei din jur empatizează cumva, vor să ajute, dar fiecare își vede în felul lui de viața sa. Autoritățile sunt poarte prea în urmă cu multe, depășite sau fără puterea de a găsi răspunsurile pe care le căutăm.

Pororoca, este, exact cum spune numele, valul care ne răvășește.

Mergi, lasă toate ideile preconcepute despre filme românești și mergi să vezi o poveste care te va îndrepta puțin de spate și te va face să te gândești mult la lucrurile despre care îți place să comentezi sau să dai cu părere fără să ai toate faptele. Judecăm de dragul discuției părinții și metodele de parenting, dar adevărul este că viața este simplă: o secundă de neatenție este ca un val care îți schimbă tot cursul vieții – definitiv.

Pinguinul din statia de autobus

Noaptea încă nu s-a ridicat de peste oraș. O cred și eu, a fost frig azi-noapte, cred că și ea – săraca – a înghețat. Oameni confuzi pe străzile orașului bântuie de parcă sunt în căutarea celei mai mari doze de cafea intravenoase pe care ar putea să o ia la ora la care nici zorile nu și-au deschis pleoapele. Metaforele curg în mintea prea confuză, printre gândurile zilei și așteptarea eternă a zilei de salar. Maturizarea vine în așteptarea continuă a zilei de salar, restul zilelor sunt doar niște zile de luni deghizate în mini weekenduri – pseudo concedii de două zile.

Cojoacele pufoase, căciuli și glugi, nasul în telefon și un legănat de pe un picior pe altul în stația de autobus. Așa trec minutele prețioase ale dimineții. Toți adunați într-un colț, mini-pinguini care așteaptă să vină baba Dochia să îi dezbrace. Unde esti bunico, tu cu toată căldura ta, hai azi că mor de ald și de frig. Confuzia se blochează la fel ca minutele pe tabela care anunță ora la care va veni limuzina comunală.

Poate că duamna primar nu s-a îndurat să le dea bucureștenilor această bucurie pentru a nu-i amăgi. Dar noi aici , în inima Ardealului, unde timpul stă în loc până devii prieten cu el și poți să în chemi unde vrei tu… Aici nimeni nu pierde timpul. El e acolo unde l-ai lăsat. În stație, blocând tableta de afișaj.

Minutele trec, cel puțin cele de la ceas. Celelalte din jurul tău s-au oprit. Poate ceasul companiei de afișaj s-a oprit sau e tabela stricată. Poate timpul ne joacă feste. Hai mă, timpule, lasă-mî în treaba mea!

Dar apoi vântul rece vine iar, norii încep încet să se risipească și parcă dintr-un colț al orașului auzi cum dimineața începe să se ridice ușor din pat și să își bea cafeaua. Soarele răsare într-un colț al garajului companiei și un gigel probabil strigă prin parcare: Haide bă, că te așteaptă muritorii, hăhăhăh!

Zgribuliți ca pinguinii, facem trotuarul. De pe un picior pe altul, cu gâtul lungit după mașină. Apoi șoc și groază, apar. Apar pe rând cam toate de care ai și nu nevoie. Bălăngănindu-ne ca pinguinii, mergem toți să așteptăm să ni se deschidă ușa.

Diminețile încep atunci când o ușă se deschide și tu te bucuri că cel de lângă tine are un parfum mișto.

Un dulap plin de haine si amintiri

După secole de insistenţe şi şantaje emoţionale, m-am lăsat convinsă să fac o curăţenie maximă şi generală în dulapul meu de haine. Am chemat o prietenă să mă ajute, pentru a scăpa de tentaţia de a păstra anumite hăinuţe.

Este ciudat cum tot trecutul, toate amintirile se păstrează în haine, nu în poze. Cu greu m-am lăsat convinsă să renunţ la o parte din ele. Rochiţa aia pe care o port de milenii, care are legende de petreceri legate de ea. Bluza aia pe care n-am mai purtat-o de când era Funar primar, dar care la vremea aia îmi plăcea la nebunie.

Renunţatul la trei saci de haine, care îmi sprijină acum dulapul şi aşteaptă să găsească o familie care să se bucure de ele aşa cum m-am bucurat eu, câţiva ani buni de zile. Amintirile hainelor continuă cu altcineva, alţi oameni care vor vărsa suc pe ele, le vor uita în coşul de rufe.

Este uimitor căt de mult ne ataşăm de lucruri şi devenim oameni care le păstrează ascunse pentru că ni se pare tot mai simplu să ne amintim de momente. Avem toată tehnologia să ne amintim lucruri prin poze sau aplicaţii care ne plimbă înapoi prin timp şi prin tot ce am făcut, dar noi totuşi insistăm să ne legăm la o tonă de lucruri care ocupă spaţiu. Haine pe care le vom purta într-o zi sau un sertar de nimicuri pe sistemul nu se ştie niciodată.

E greu să renunţi la un teanc imens de haine, dar holbatul la ele în saci ajută mult peste momentul de closure şi realitatea faptului că uneori, trebuie să renunţi la trecut şi să faci loc (în dulap) pentru un viitor mult mai frumos.