Dovlatov sau despre drama de a scrie liber

S-au spus multe cuvinte despre Dovlatov. Mulți oameni care au fost să vadă filmul au spus lucruri bune despre el. Pe fiecare om din cinematograf, filmul acesta l-a răvășit într-un fel sau altul.

O poveste rusească făcută de poloni cu un actor foarte mișto slovac. Or fi mai mulți din ei slovaci, dar doamne ce frumoși sunt bărbații aceia. Nu discriminez, femeile sunt frumoase și ele, dar eu m-am uitat mai mult după bărbați.

Nu vreau să povestesc cum e filmul, sau viața lui Dovlatov. Am să spun aici – pe larg – ce i-am spus la Monica pe scurt în privat.

Este un film despre și pentru bloggeri. Dragi bloagheri ocupați să faceți o avere din blogul vostru, mobilizați-vă așa cum o faceți pentru proteste, furați două ore din viața voastră și mergeți la film.

Mergeți la film ca să vedeți ce vă așteaptă la începuturi, sau chiar mai târziu. Depinde de fiecare. Scrierile pentru partid sunt asemănătoare cu unele scrieri pentru anumite produse sau agenții. Unii își vând sufletul sau scriitura pentru asta, pentru un loc pe piedistalul de oameni care scriu mult. Unii nu. Munca amândurora este la fel de multă și de grea.

Cel mai normal este sa scrii doar despre ce îți face sufletul și degetele liniștite. Să poți să pui capul pe pernă știind că ai scris ce ai vrut, că te-ai descărcat, că ai dat mai departe o informație productivă sau o experiență care poate ajuta. Să te uiți peste tona de draft-uri și să le promiți că vor lua o formă frumoasă într-o zi. Să procrastinezi până când soarele apune și răsare iar și iar.

Scriitura și artiștii, în secolul tehnologiei au o altă viață, dar fiecare dintre ei trăiește aceeași dramă de zeci de ani.

Unii sunt buni și nu află nimeni de ei. Poate pentru că se adâncesc prea mult în țigări și alcool, poate că se revoltă prea tare asupra unui sistem. Poate că sunt prea leneși ca să facă mai multe lucruri. Unii mor, unii trăiesc, la fel și proiectele lor. Unele bloguri mor înaintea noastră și la fiecare log-in ne promitem că le înviem. Că ne dăm un weekend să dăm o formă foarte frumoasă ca oamenii să nu mai spună că ne tamponăm în statusuri lungi pe facebook.

Suntem artiști în sufletele noastre, din nevoia de a ne exprima durerile, frustăririle unor timpuri pe care nu credeam că le vom prinde. Acum sute de anii, erau jurnale și oameni care notau istoria. Propagande scrise în ziare de uzină, printul de atunci avea aceeași putere pe care acum o are un sponsored add.

Istoria are darul de a se roti. De a se întoarce, sau ca să o spun mai frumos: de a se repeta. Poate pentru că nu știm să învățăm din greșelile noastre, sau poate pentru că sperăm că suntem mai buni decât cei de înaintea noastră dar din egocentrism ajungem să facem aceleași greșeli.

Ne învârtim în dramele cuvintelor, în nevoia de a fi auziți și ascultați. Strigăm pe oriunde putem toate nemulțumirile noastre și dorința noastră de a vrea să fim lăsați în pace – să fim artiști așa cum vrem noi.

Poate că mama avea dreptate: artiștii sunt niște muritori de foame mai mulțumiți cu ei.

Dar poate, că vremurile nu se schimbă niciodată, iar când le spui oamenilor că scrii, ei cred că ești doar un pierde-vară care vrea să facă bani repede. Prea puțini din jurul nostru realizează cât timp le ia oamenilor să scrie, să documenteze, să citească și să traducă.

Bloaghere, mergi la Dovlatov, ca să simți o poveste care se repetă. E paradoxal cum poveștile se repetă în alte contexte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Anti-spam :D Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.