Ce gust are dezamagirea?

Te privesc senină în timp ce-mi așez frumos picioarele la tine în brațe. Te ascult atentă cum îmi povestești din nimicurile zilei. E drăguț faptul că de multe ori pare că ai chiar câteva tone de povești, dar de fapt le reciclezi pe aceleași câteva. Zâmbesc tâmp gândindu-mă cât de perfect este momentul. Cât de perfecte sunt toate momentele astea.

Dacă ar fi să conturez perfecțiunea în câteva cuvinte, aș putea spune cu mâna pe inimă că perfecțiunea se conturează doar în treizeci de zile. Gândurile mele pleacă foarte departe, dar numărătoarea zilelor pare să fie un calvar. Cumva simt că-mi tai craca singură de sub picioare prin numărarea zilelor până la un eșec sau o dezamăgire care se va contura frumos, printre îmbrățișări nocturne și sărutări fugitive.

Ochii tăi sunt sinceri, privirea ta rămâne nevinovată chiar și atunci când ochii îți sunt tulburați de numărul prea mare de pahare cu alcool pe care le-ai avut în fața ta și te-ai simțit dator să le golești.

Hai să fugim în lume! Hai să plecăm departe și să o luăm de la zero doar ca să ne retrăim tinerețea care și așa trece mult prea repede. E poate cel mai greu lucru pe care poți să-l faci. Să lași totul în urmă și să o iei de la zero. Iar și Iar și IAR.

Îmi pun mâna într-a ta și mă gândesc, că este o greșeală colosală să mă las pe mâinile tale cu toată ființa mea. Riscurile la care mă expun în acest moment sunt imense. De fapt, nu riscul la tot ce se întâmplă mă îngrijorează ci gustul dezamăgirii. Am învățat că orice s-ar întâmpla, animalele astea nenorocite numite oameni, vor face orice e posibil pentru a te dezamăgi. Asta este metoda lor de a se hrăni cu frustrările personale pe care nu știu să le accepte. Dezamăgirea mea o să fie pe măsura ochilor tăi senini, pe intensitatea perfecțiunii acestor treizeci de zile.

Tocmai de aceea, vreau să profit din plin de ele. Vreau să profit, să mă plimb, să râd, să-mi beau cafeaua și să mă bucur de gustul pe care mi-l lasă toată experiența asta înainte de a mă adânci în aroma pe care mi-o va crea toată dezamăgirea. Toată.

Pe când mă voi trezi la realitate, pe când toată perfecțiunea pe care ai creat-o va dispărea. Atunci mă voi lovi frontal de realitate. O realitate pe care am evitat-o mai mult decât aș fi crezut. Realitatea adevărului, unde oamenii nu sunt deloc ceea ce par, iar nimic din ceea ce este în jurul tău nu este neapărat real sau bine intenționat.

Muști din realitate, mesteci și simți gustul dezamăgirii. Această bucată de viață care nu are niciun gust. E așa, fără niciun sens și lasă în urmă o dâră de nimic. Cel mai nasol lucru care se poate întâmpla, este ca în urmă să existe o urmă de nimic. Un nimic care curge pe gât în jos, se împăienjenește în tine însuți și tu aștepți frumos, privind spre întuneric să se dizolve și să dispară.

Oricât de mult ai vrea să se oprească, sentimentul de goliciune te umple pe interior. Un clișeu care este absurd de-a dreptul. Cum poți să te umpli de goliciune? Cum poate un vid să  devină un plin în care te regăsești? La fel cum dezamăgirea se citește pe fața ta, pe grimasele pe care le faci atunci când muști din ea și o înghiți în sec. Nu arde. Nu e dulce. Nu e nimic. Așa e dezamăgirea, cu gust de nimic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Anti-spam :D Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.