Category Archives: Gramada

Te iubesc, ca pe ziua de luni

Ultima zi de luni din luna august. Ce poti sa iti doresti mai mult?
Oficial, urmatoarea zi de luni, va fi dintre acelea in care, incet-incet o sa incepem sa fredonam printre buze, melodiile toamnei. Una, una. Ne vom tarsii picioarele prin frunze, vom inspira adanc mirosul de toamna si vom astepta, cu sufletul la gura, mirosul vinului rece si a ceaiurilor de fructe privind toamna cum pleaca.

Pana atunci, multe zile de luni vor mai scurge, aniversari si zambete.

Cafeaua nu mai e amara, cand te bucuri de ziua de luni. Pe cuvant de iubitoare de zile de luni.

24 de ore de MOX

Am auzit prima oară de MOX când ei deja terminaseră ediția a 3-a. Pe la ediția a 4-a am început să mă interesez și eu care-i faza de fapt. Să văd, să cunosc. Undeva în fluxul multor oameni de muncă, curiozitatea mea a rămas un mesaj citit pe facebook și făr de răspuns. La începutul toamnei lui 2015, într-o poveste prelungită de câteva beri, m-a luat gura pe dinainte și am promis solemn că la ediția a 5-a am să-mi fac apariția. Ca un blogger care se respectă, mă duc și eu să-mi fac check-in-ul.

După ce ne-am sucit și ne-am întors, am hotărât să plecăm sâmbătă dimineață, să ne bucurăm de ultima zi, dacă mai mult n-am reușit să facem. Din cele trei zile, noi am prins-o pe ultima, mai precis, am prins 24 de ore de MOX.

Locația pe Valea Drăganului era foarte superbă. Munți cât vezi cu ochii, scenă frumos plasată în mijloc, o altă scenă în pădure. Salvamonții veniți cu canapeaua după ei, și câteva (multe) sute de oameni care campaseră ceva. Mai erau unii care erau pe drum când am ajuns noi. Ehe, avea să fie multă lume.

Poveștile organizatorilor despre organizarea festivalului mi-au plăcut la nebunie, chiar dacă, au fost variantele pe scurt. Băieții, aveau atât de mult de muncă, încât n-aveau timp de povești pe lung. Sper să-i prind curând la o variantă mai lungă la toate astea, pentru că mă roade o curiozitate enormă.

Line-up-ul a fost interesant. Eu nu prea știam multe formații de pe el, am fost puțin tristă că nu l-am prins pe Blănilă, dar dacă noi suntem zăpăciți în a ne organiza gândurile și bagajele pentru plecări, mai și pierzi. Am stat pe păturică lângă scenă privind marea de oameni care cântă cu formațiile. Notându-mi versuri din melodii să pot să caut când ajung pe acasă. Cerul senin, vântul rece de munte, berea, tatra` și oamenii frumoși au făcut toată atmosfera de acolo să fie #cetrebe.

Îmi promit mie, ca pe ediția a 6-a, să fac mult mai multe pentru acești oameni, că-s faini foc și ideile lor au un vibe care-mi face sufletul să salte, așa cum iese alcolul din corp la dușul rece al dimineții. Să vezi răsăritul printre munții din care se ridică abur, este un lucru pe care-l doresc oricui să-l facă. Des, dar cu o cafea aburindă și o pătură călduroasă.

rIMG_20160731_100321

rIMG_20160731_123148

Dorul care doare

Cel mai dureros, este momentul în care constați că dorul ăsta, tânjeala asta după ceva, poate să doară în halul ăsta. De fapt, nu asta doare, doare faptul că nu ai ce să faci. Este momentul acela în care pur și simplu, lași capul în jos și suspini. Te gândești la lucruri frumoase și lași lacrimile să ți se adune șiroaie pe obraji. Descarci tot dorul din tine, descarci tot ce ai, toată suferința, pentru că altfel nu ai cum să mai ajungi la tine.

Vei descoperi dorul de lucruri pe care le făceai, de oameni – care te-au dezamăgit sau nu. Amintiri și  tânjeli după lucruri pe care poți să le faci. O să ți se facă dor de viitor, pentru că la un momentdat o să realizezi cât de mult ai rămas blocat într-o lume din imaginația ta.

Viața mai doare uneori, dar sufletul nu trebuie să se umple de amărăciune. Zâmbește-i tristeții.

Te iubesc, ca pe ziua de luni

A-V-I-O-N-C-U-M-O-T-O-R

Hai sa mergem la aeroport, sa zambim la straini.

Apoi, mergem la salina, sa ne bucuram de sare.

Apoi, bem cafea la pietre cu Cara si baietii.

Zambim la soare. Zambim la tot.

Prima luni de TIFF, si te iubesc ca si cum ai fi perfecta :*

Picnic in the Park, sau deja-vu cu nori

Încep să am deja-vu când văd evenimente frumoase, pe care vremea le ajută – așa cum știe ea – să facă tradiții. Picnicul a devenit o tradiție de a alunga norii și a încuraja lumea să iasă. Jazz in the Park, în sine, a devenit o ieșire în masă la iarbă verde, muzică bună și veselie. Coșuri cu merinde, hamace, muzică și prieteni. Beanbags să stai comod, păturici, copii care fug și câini care vor să te lingă pe față.

Energia și buna dispoziție pe care ți-o oferă un astel de eveniment, nu intră în discuție. Trebuie să simți totul. Să stai și să savurezi. Clătite cu de toate, vin, iarbă verde și tot vibe-ul din jur care te liniștește așa cum trebuie să te liniștească o zi din weekend.

Este incredibil, în continuare, cum munca unor oameni atât de frumoși, poate să dea speranță altor zeci, sute, poate chiar mii de oameni. Cum totul aduce zâmbete atât la fața locului cât și prin fiecare like care se dă, oameni care rezonează cu același vibe. Oameni care simt totul, se simt liniștiți. Se simt acolo, chiar dacă, marea lor majoritate, nu sunt acolo.

Perfecțiunea unui eveniment, vine prin zâmbetele care alungă norii și descurajează ploaia. Acest deja-vu de pe iarbă, care nu descurajează niciodată, pentru că lumea zâmbește, iar soarele se arată.

IMG_20160514_211507