Category Archives: Jurnal

Somes Delivery

Chiar dacă sunt un om de evenimente, ca fiecare om de evenimente, mi se pune pata pe unul pe care-l pun aproape de sufletul meu. Îl țin acolo, îl vizitez în tihnă și mă bucur de el ca un copil mic. Nu spun la nimeni, secretul este între mine și evenimentul meu. Nu vreau să fac alte evenimente geloase pe iubirea mea secretă.

Anul acesta, m-am decis că am să-l arăt cu degetul, să îmi declar iubirea și admirația față de eveniment și de oamenii care lucrează să aducă un zâmbet pe față la mulți alți locuiori.

Someș Delivery, evenimentul care activează diverse zone de pe malul Someșului și le transformă în lucruri frumoase de care noi ne bucurăm mai mult timp. Încă mai râd tâmp la căsuța din copac din Grigorescu, construită acum câțiva ani.

Urmăresc întotdeauna cu mare interes, toate activările de zone pe care oamenii le uită, dar de care este foarte mare păcat. Multe dintre ele sunt zonele copilăriei mele, iar asta mă bucură chiar mai mult.

Pentru noi, clujenii, activările astea contează cel mai mult. Pentru cei care au adoptat orașul acesta acum mulți ani, ar trebui să conteze și mai mult, doar din dorința de a descoperi locuri ale orașului pe care nu le știau.

Parcul Armătura, care este o zonă superbă, va învia iar. Va răsuna de evenimente începând de sâmbătă, 14 iulie – până duminică.

Muzică bună, zone de relaxare, oameni veseli, o zonă plină de copaci, o oază de relaxare care ne va reseta pentru două zile. Poate că spuneți că nu e neapărat nevoie de copaci, muzică și apă să te relaxezi, dar, între Neversea și EC, eu vreau un brain reboot.

Pentru cine nu știe cum arată o oază de relaxare, acesta este răspunsul. Pentru cei care se bat in poze bune de Instagram, aici aveți o inspirație. Pentru noi restul, rog un RSVP sincer la eveniment, o prezență semi-obligatorie pentru cine dorește o scurtă relaxare. Garantez pe cuvântul meu de spion: atmosferă faină, locuri pentru poze hipsterești, multe like-uri pe instagram și inimioare pe facebook!

Bucuriile diminetii

Diminețile îmi place să le petrec bând cafeaua în geam. E drăguț peisajul de pe geamul meu. Oamenii se grăbesc să plece din Florești evitând traficul de centru, prin cartierul liniștit în care locuiesc eu. Apa nu se mai aude. Atunci când e liniște se aude Someșul și păsările. Agitația orașului începe la ore la care soarele abea răsare.

Am urmărit de curând un fenomen. Prima dată am crezut că este un eveniment care s-a întâmplat doar într-o dimineață, așa că am urmărit asta.

O domnișoară, corporate looking, frumușică, poșetuță frumoasă. Intră în parc și își așează geanta frumoasă lângă un leagăn. Se urcă în el și începe să își de avânt. E un leagăn mare, dublu, în general sunt câte 4 copii în el. Ea e singură. Își dă avânt și se bucură de vânt și de legănat, de parcă este cel mai frumos lucru de pe pământ. Fără parcă, știu că e cel mai frumos lucru de pe pământ. Uiți de tot ce se întămplă în jurul tău și simți că zbori, chiar și pentru un moment. După jumătate de oră, leagănul se oprește încet, iar ea coboară. Își aranjează fusta/rochia (nu prea reușeșc să îmi dau seama ce este), își ridică poșeta și pleacă mai departe.

O privesc în fiecare dimineață, cum se bucură de relaxare. Sunt ca un mic stalker care se bucură de bucuria altuia, cumva.

Stau lângă parcul acesta de trei ani. În fiecare an promit că am să petrec mai mult timp în el. Aș putea să număr pedegete de câte ori chiar am intrat în el de trei ani.

Mă bucur că sunt oameni printre noi care știu cum să își descrețească frunțile diminețile. Să se ajungă la un birou emanând bucurii și fericire.

Toate astea, în timp ce eu în continuare beau cafeaua în geam, relaxându-mă la traficul de dimineață.

Rimetea Acoustic Session, editia 1

Nu credeam că îmi va lua atât de mult timp să îmi pun toate gândurile la un loc. Stau și privesc cu privirea pierdută, geamul care arată norii și mă gândesc la un foc de tabără care m-ar încălzi mult mai mult decât pereții unui apartament.

Este frumos și paradoxal, cum aerul liber și copacii, te fac să îți dai o resetare de sistem. O reinstalare a tot creierului pentru a putea funcționa mai bine în urbanitatea plină de betoane.

Poate că mi-aș dori un oraș cu mai mult verde, dar mă bucur și așa de râul care trece prin fața geamului meu. Mi-aș dori să aud păsările cum cântă, greierii. Apoi îmi dau seama că diminețile mele sunt pline de păsări care mă trezesc, greierii sunt acoperiți de ele.

Când ai curajul să aduni o mână de oameni la kilometri de civilizație (spun asta pentru că semnalul telefoanelor de care suntem atât de dependenți lipsea cu desăvârșire), să le spui să se relaxeze și să se distreze. Am uitat să ne distrăm, de-a lungul timpului, fiind mult prea adânciți în gânduri, știri care ne fac să ne încruntăm și să devenim încrâncenați de gânduri despre cum va fi. Suntem obsedați de ce va urma, uitând să ne bucurăm de momentul de față.

Din fericire, o altă mână de oameni, cu chitare și cu pina colada, foc de tabără și melodii frumoase, au reușit să descrețească multe frunți și să ne facă să zâmbim.

A plouat, a fost frig, a fost soare, a fost foc, au fost cântări până la un răsărit plin de ceață. De fapt, de aburi care ies din pământul rece al munților.

M-am urcat pe o creastă, pentru prima oară în viața mea, am făcut un traseu de munte. Unul mai ușor, așa, pentru începători, dar care mi-a demonstrat iar, că viața e frumoasă în vârful muntelui.

De ce să fugi un weekend pentru un acustic?

Pentru că oamenii care cântă acustic nu cântă folk-ul ăla de care ți-e frică. Cântă din suflet melodii care te vor răscoli. Pe fiecare în mod diferit, pentru că de asta suntem oameni. Pleci cu prieteni noi, oameni care te vor face să zâmbești. Să te simți pentru un moment, mai lung, buricul pământului.

Mi-ar plăcea ca Vali să nu se lase descurajat nicio secundă, de niciun nor de ploaie. Să strige din toți plămânii peste tot pe unde poate că are nevoie de ajutor. Să vină o mână mai mare de oameni data viitoare. Să nu ne pese de vreme, pentru că soluții sunt întotdeauna. Să nu ne mai lenevim.

Nu vreau să spun nimic despre locație, despre râul care curge și apa proaspătă de izvor care ajută orice mahmureală. Vali a spus destule, a pus poze care au spus mult mai multe decât aș putea eu să descriu în cuvinte.

Rimetea este un loc de relaxare, locul unde ne-am ascuns noi, este o mică oază. Evenimentele care se întâmplă acolo sunt pentru noi. Oamenii care stăm ore întregi cu ochii în monitoare, între 4 pereți, fie ei corporatiști sau nu. Noi , oamenii care visăm să mergem undeva să ne dăm reset, dar suntem prea comozi să facem ceva în privința asta.

Drumul infinit in a te descoperi pe tine

Nimeni nu știe adevărul despre drumul pe care vrea să-l facă în viață. Au fost generații întregi în spatele nostru, educate din adolescență cu lucruri pe care trebuie să le facă. Vise pe care trebuie să le viseze.

A venit din spate o generație de aur. O generație care a trecut de mult de o maturitate care te lovește în fiecare dimineață atunci când îți torni cafeaua  în cană. Suntem generația de sacrificiu. Sacrificăm visele noastre pentru că am vrea să facem atât de multe lucruri încât am uitat exact care era visul ideal.

Pornim cu un bagaj de frustrări în spate, vise pline de ceață. Am uitat la ce să mai visăm, am uitat ce ne place și ne e greu să ne descoperim în fiecare zi. Sperăm că va veni cineva, o mână cerească pe umărul nostru care să ne șoptească: ești puternic, poți să o faci, ai pasiunea în tine!

Pasiunea este în tine, a fost întotdeauna acolo. E flacăra aceea din sufletul tău pe care speri să nu o stingă nimeni niciodată. Nu mai ai siguranța că arde, cu toate că atunci, când privești rotocoalele care se fac în cafeaua ta, simți căldura flăcării, ideile bulverstante și fără contur care îți vin în cap. E frumos momentul în care toată mintea ta se învăluie într-o tonă imensă de idei, dar nu reușești sub nicio formă să le dai forma finală pentru un vis.

Suntem într-o cursă, un maraton de mare anduranță, mergând în fiecare moment cu bagajul frustrărilor noastre în spate spre un vis care pare departe. Drumul nu poate să fie nici greșit –  nici bun, pentru că atunci când nu știi încotro vrei să o apuci, drumul este doar ceea ce te mai ține pe picioare. Cursa e lungă, încurajările vin de peste tot, din toate zonele, motivaționalul zilei, semnele, soarele dimineții care te orbește, cafeaua care te trezește, mesajele care te fac să zâmbești. Drumul e infinit, pentru că suntem – ești – un infinit de gânduri care nu știe încotro să o apuce.

Aș vrea să-ți spun că asta e ceva rău, dar de fapt, e de bine!

Un lucru e concret: ești un infinit de idei pe un drum care așteaptă să fie decoperit.

Ce gust are dezamagirea?

Te privesc senină în timp ce-mi așez frumos picioarele la tine în brațe. Te ascult atentă cum îmi povestești din nimicurile zilei. E drăguț faptul că de multe ori pare că ai chiar câteva tone de povești, dar de fapt le reciclezi pe aceleași câteva. Zâmbesc tâmp gândindu-mă cât de perfect este momentul. Cât de perfecte sunt toate momentele astea.

Dacă ar fi să conturez perfecțiunea în câteva cuvinte, aș putea spune cu mâna pe inimă că perfecțiunea se conturează doar în treizeci de zile. Gândurile mele pleacă foarte departe, dar numărătoarea zilelor pare să fie un calvar. Cumva simt că-mi tai craca singură de sub picioare prin numărarea zilelor până la un eșec sau o dezamăgire care se va contura frumos, printre îmbrățișări nocturne și sărutări fugitive.

Ochii tăi sunt sinceri, privirea ta rămâne nevinovată chiar și atunci când ochii îți sunt tulburați de numărul prea mare de pahare cu alcool pe care le-ai avut în fața ta și te-ai simțit dator să le golești.

Hai să fugim în lume! Hai să plecăm departe și să o luăm de la zero doar ca să ne retrăim tinerețea care și așa trece mult prea repede. E poate cel mai greu lucru pe care poți să-l faci. Să lași totul în urmă și să o iei de la zero. Iar și Iar și IAR.

Îmi pun mâna într-a ta și mă gândesc, că este o greșeală colosală să mă las pe mâinile tale cu toată ființa mea. Riscurile la care mă expun în acest moment sunt imense. De fapt, nu riscul la tot ce se întâmplă mă îngrijorează ci gustul dezamăgirii. Am învățat că orice s-ar întâmpla, animalele astea nenorocite numite oameni, vor face orice e posibil pentru a te dezamăgi. Asta este metoda lor de a se hrăni cu frustrările personale pe care nu știu să le accepte. Dezamăgirea mea o să fie pe măsura ochilor tăi senini, pe intensitatea perfecțiunii acestor treizeci de zile.

Tocmai de aceea, vreau să profit din plin de ele. Vreau să profit, să mă plimb, să râd, să-mi beau cafeaua și să mă bucur de gustul pe care mi-l lasă toată experiența asta înainte de a mă adânci în aroma pe care mi-o va crea toată dezamăgirea. Toată.

Pe când mă voi trezi la realitate, pe când toată perfecțiunea pe care ai creat-o va dispărea. Atunci mă voi lovi frontal de realitate. O realitate pe care am evitat-o mai mult decât aș fi crezut. Realitatea adevărului, unde oamenii nu sunt deloc ceea ce par, iar nimic din ceea ce este în jurul tău nu este neapărat real sau bine intenționat.

Muști din realitate, mesteci și simți gustul dezamăgirii. Această bucată de viață care nu are niciun gust. E așa, fără niciun sens și lasă în urmă o dâră de nimic. Cel mai nasol lucru care se poate întâmpla, este ca în urmă să existe o urmă de nimic. Un nimic care curge pe gât în jos, se împăienjenește în tine însuți și tu aștepți frumos, privind spre întuneric să se dizolve și să dispară.

Oricât de mult ai vrea să se oprească, sentimentul de goliciune te umple pe interior. Un clișeu care este absurd de-a dreptul. Cum poți să te umpli de goliciune? Cum poate un vid să  devină un plin în care te regăsești? La fel cum dezamăgirea se citește pe fața ta, pe grimasele pe care le faci atunci când muști din ea și o înghiți în sec. Nu arde. Nu e dulce. Nu e nimic. Așa e dezamăgirea, cu gust de nimic.