Category Archives: Jurnal

Drumul infinit in a te descoperi pe tine

Nimeni nu știe adevărul despre drumul pe care vrea să-l facă în viață. Au fost generații întregi în spatele nostru, educate din adolescență cu lucruri pe care trebuie să le facă. Vise pe care trebuie să le viseze.

A venit din spate o generație de aur. O generație care a trecut de mult de o maturitate care te lovește în fiecare dimineață atunci când îți torni cafeaua  în cană. Suntem generația de sacrificiu. Sacrificăm visele noastre pentru că am vrea să facem atât de multe lucruri încât am uitat exact care era visul ideal.

Pornim cu un bagaj de frustrări în spate, vise pline de ceață. Am uitat la ce să mai visăm, am uitat ce ne place și ne e greu să ne descoperim în fiecare zi. Sperăm că va veni cineva, o mână cerească pe umărul nostru care să ne șoptească: ești puternic, poți să o faci, ai pasiunea în tine!

Pasiunea este în tine, a fost întotdeauna acolo. E flacăra aceea din sufletul tău pe care speri să nu o stingă nimeni niciodată. Nu mai ai siguranța că arde, cu toate că atunci, când privești rotocoalele care se fac în cafeaua ta, simți căldura flăcării, ideile bulverstante și fără contur care îți vin în cap. E frumos momentul în care toată mintea ta se învăluie într-o tonă imensă de idei, dar nu reușești sub nicio formă să le dai forma finală pentru un vis.

Suntem într-o cursă, un maraton de mare anduranță, mergând în fiecare moment cu bagajul frustrărilor noastre în spate spre un vis care pare departe. Drumul nu poate să fie nici greșit –  nici bun, pentru că atunci când nu știi încotro vrei să o apuci, drumul este doar ceea ce te mai ține pe picioare. Cursa e lungă, încurajările vin de peste tot, din toate zonele, motivaționalul zilei, semnele, soarele dimineții care te orbește, cafeaua care te trezește, mesajele care te fac să zâmbești. Drumul e infinit, pentru că suntem – ești – un infinit de gânduri care nu știe încotro să o apuce.

Aș vrea să-ți spun că asta e ceva rău, dar de fapt, e de bine!

Un lucru e concret: ești un infinit de idei pe un drum care așteaptă să fie decoperit.

Ce gust are dezamagirea?

Te privesc senină în timp ce-mi așez frumos picioarele la tine în brațe. Te ascult atentă cum îmi povestești din nimicurile zilei. E drăguț faptul că de multe ori pare că ai chiar câteva tone de povești, dar de fapt le reciclezi pe aceleași câteva. Zâmbesc tâmp gândindu-mă cât de perfect este momentul. Cât de perfecte sunt toate momentele astea.

Dacă ar fi să conturez perfecțiunea în câteva cuvinte, aș putea spune cu mâna pe inimă că perfecțiunea se conturează doar în treizeci de zile. Gândurile mele pleacă foarte departe, dar numărătoarea zilelor pare să fie un calvar. Cumva simt că-mi tai craca singură de sub picioare prin numărarea zilelor până la un eșec sau o dezamăgire care se va contura frumos, printre îmbrățișări nocturne și sărutări fugitive.

Ochii tăi sunt sinceri, privirea ta rămâne nevinovată chiar și atunci când ochii îți sunt tulburați de numărul prea mare de pahare cu alcool pe care le-ai avut în fața ta și te-ai simțit dator să le golești.

Hai să fugim în lume! Hai să plecăm departe și să o luăm de la zero doar ca să ne retrăim tinerețea care și așa trece mult prea repede. E poate cel mai greu lucru pe care poți să-l faci. Să lași totul în urmă și să o iei de la zero. Iar și Iar și IAR.

Îmi pun mâna într-a ta și mă gândesc, că este o greșeală colosală să mă las pe mâinile tale cu toată ființa mea. Riscurile la care mă expun în acest moment sunt imense. De fapt, nu riscul la tot ce se întâmplă mă îngrijorează ci gustul dezamăgirii. Am învățat că orice s-ar întâmpla, animalele astea nenorocite numite oameni, vor face orice e posibil pentru a te dezamăgi. Asta este metoda lor de a se hrăni cu frustrările personale pe care nu știu să le accepte. Dezamăgirea mea o să fie pe măsura ochilor tăi senini, pe intensitatea perfecțiunii acestor treizeci de zile.

Tocmai de aceea, vreau să profit din plin de ele. Vreau să profit, să mă plimb, să râd, să-mi beau cafeaua și să mă bucur de gustul pe care mi-l lasă toată experiența asta înainte de a mă adânci în aroma pe care mi-o va crea toată dezamăgirea. Toată.

Pe când mă voi trezi la realitate, pe când toată perfecțiunea pe care ai creat-o va dispărea. Atunci mă voi lovi frontal de realitate. O realitate pe care am evitat-o mai mult decât aș fi crezut. Realitatea adevărului, unde oamenii nu sunt deloc ceea ce par, iar nimic din ceea ce este în jurul tău nu este neapărat real sau bine intenționat.

Muști din realitate, mesteci și simți gustul dezamăgirii. Această bucată de viață care nu are niciun gust. E așa, fără niciun sens și lasă în urmă o dâră de nimic. Cel mai nasol lucru care se poate întâmpla, este ca în urmă să existe o urmă de nimic. Un nimic care curge pe gât în jos, se împăienjenește în tine însuți și tu aștepți frumos, privind spre întuneric să se dizolve și să dispară.

Oricât de mult ai vrea să se oprească, sentimentul de goliciune te umple pe interior. Un clișeu care este absurd de-a dreptul. Cum poți să te umpli de goliciune? Cum poate un vid să  devină un plin în care te regăsești? La fel cum dezamăgirea se citește pe fața ta, pe grimasele pe care le faci atunci când muști din ea și o înghiți în sec. Nu arde. Nu e dulce. Nu e nimic. Așa e dezamăgirea, cu gust de nimic.

Pinguinul din statia de autobus

Noaptea încă nu s-a ridicat de peste oraș. O cred și eu, a fost frig azi-noapte, cred că și ea – săraca – a înghețat. Oameni confuzi pe străzile orașului bântuie de parcă sunt în căutarea celei mai mari doze de cafea intravenoase pe care ar putea să o ia la ora la care nici zorile nu și-au deschis pleoapele. Metaforele curg în mintea prea confuză, printre gândurile zilei și așteptarea eternă a zilei de salar. Maturizarea vine în așteptarea continuă a zilei de salar, restul zilelor sunt doar niște zile de luni deghizate în mini weekenduri – pseudo concedii de două zile.

Cojoacele pufoase, căciuli și glugi, nasul în telefon și un legănat de pe un picior pe altul în stația de autobus. Așa trec minutele prețioase ale dimineții. Toți adunați într-un colț, mini-pinguini care așteaptă să vină baba Dochia să îi dezbrace. Unde esti bunico, tu cu toată căldura ta, hai azi că mor de ald și de frig. Confuzia se blochează la fel ca minutele pe tabela care anunță ora la care va veni limuzina comunală.

Poate că duamna primar nu s-a îndurat să le dea bucureștenilor această bucurie pentru a nu-i amăgi. Dar noi aici , în inima Ardealului, unde timpul stă în loc până devii prieten cu el și poți să în chemi unde vrei tu… Aici nimeni nu pierde timpul. El e acolo unde l-ai lăsat. În stație, blocând tableta de afișaj.

Minutele trec, cel puțin cele de la ceas. Celelalte din jurul tău s-au oprit. Poate ceasul companiei de afișaj s-a oprit sau e tabela stricată. Poate timpul ne joacă feste. Hai mă, timpule, lasă-mî în treaba mea!

Dar apoi vântul rece vine iar, norii încep încet să se risipească și parcă dintr-un colț al orașului auzi cum dimineața începe să se ridice ușor din pat și să își bea cafeaua. Soarele răsare într-un colț al garajului companiei și un gigel probabil strigă prin parcare: Haide bă, că te așteaptă muritorii, hăhăhăh!

Zgribuliți ca pinguinii, facem trotuarul. De pe un picior pe altul, cu gâtul lungit după mașină. Apoi șoc și groază, apar. Apar pe rând cam toate de care ai și nu nevoie. Bălăngănindu-ne ca pinguinii, mergem toți să așteptăm să ni se deschidă ușa.

Diminețile încep atunci când o ușă se deschide și tu te bucuri că cel de lângă tine are un parfum mișto.