Category Archives: dileme existentiale

Fiecare kilometru in incaltarile potrivite

Nu cred ca este cineva pe pamantul asta caruia sa ii faca placere sa iasa la cumparaturi. Doar daca acel cineva este femeie, neaparat aceasta femeie trebuie sa mai aiba cel putin 30 de perechi de pantofi in dulap.

Cel care a scris melodia cu walk a mile in my shoes cred ca a pierdut un pariu cu prietenii si a trebuit sa incalte papucii cu toc inalt si calapod nu neaparat comod pentru a sta 15 minute in ei. Cum femeile reusesc sa petreaca o zi intreaga in sandalute si pantofiori care nu par comozi, a ramas un mister pana si pentru cei mai vechi cercetatori britanici.

Nu am sa-mi vand painea de sub nas, nu am sa povestesc nimanui cum reusim sa rezistam, vreau doar sa nu mai incercati sa ne opriti sa ne cumparam pantofi. Niciodata, dar niciodata nu exista destule perechi de pantofi in lumea asta. Moda, culorile, calapodul, modelul tocului, toate se schimba aproape saptamanal, iar noi ne dorim o pereche noua pe care s-o asortam la rochita noua, la pantalonii noi.

Femeile nu au niciodata destule: genti, haine, perechi de pantofi. Orice ai incerca sa faci, in momentul in care treci pe langa o vitrina, iti amintesti brusc cat de mult ti-ai dori si tu o pereche de acel fel. Fie ca vorbim de o pereche de blugi, fie ca vorbim de pantofi de club, toate se vor asorta intr-un mod inexplicabil in momentul in care se vor intalni cu suratele lor de acasa.

Cu mana pe inima vreau sa declar, ca in acest an calendaristic mi-am cumparat doar 3 perechi de pantofi, 2 perechi de sandale, in schimb inca sunt suparata ca nu am gasit balerinii care sa-mi placa cel mai mult, iar papucii cu tinte nu ma fac sa zambesc deloc.

Salut, eu sunt Oana iar lumea uraste sa iasa la cumparaturi de papuci cu mine, pentru ca am piciorul mic si sunt foarte, dar foarte pretentioasa!

before-i-criticize-someone-i-walk_a_mile_in_their_shoes_if_they_get_angry

 

I am Oana, the wrong Oana !

Povestea nu e prea grea si cred ca exista si “long story – short”. Eu deja ii vad importanta doar pentru ca este vijelia asta in construirea imaginii. Toti dorim sa ne construim o imagine in online, iar acum este momentul nostru sa ne construim, ceea ce marii bloggeri numesc brand. Nu vreau sa-mi construiesc un brand in jurul numelui de Oana, dar lovindu-ma intotdeauna de multe Oane am ajuns sa fac haz de necaz si sa ma recomand indeajuns de frumos incat sa construiesc aura necesara in jurul meu. Aura aia care face lumea sa rada.

La Arad, am avut prezentarea 3 Oana, consecutiv. Pentru ca doar doua eram fizic acolo, faceam glume cu Oana ca eu sunt “the wrong Oana“. A fost dragut, lumea s-a amuzat, iar pentru ca vorbisem despre bloguri, gluma s-a construit in jurul numelui.

Cand m-am hotarat la numele blogului meu, am ales un nume care sa contina numele meu Spi-Oana, acum un spion este omul gresit cu care vrei sa comunici. Nu stii pe care parte este spion si ce va spune despre tine dupa. Deci sunt The wrong Oana !

Am tot ezitat, si pana la urma am incercat un tricou. Nu e facut foarte profesionist, e varianta pilot sa vedem ce reactii se primesc, cum se simt celelalte Oana, etc.

Ma numesc Oana , sunt the wrong Oana, pentru ca un el intr-o zi a gresit Oanele, a ajuns pe la mine in loc de la ea. S-a remediat problema si s-a dus iar la ea, dar eu am ramas greseala. Mi-am asumat-o pentru ca orice blogger isi asuma greseala. Mi-am insusit-o si mi-am pus-o pe tricou mare sa se vada ca a fost greseala mea – dar cu care ma mandresc.

Este o tara plina de Oane si nu cred ca am prietene mai multe in familia asta de nume Oana & Ioana. Sunt foarte hotarata sa fac un eveniment cu Oane si Ioane din onlineu romanesc pentru ca meritam asta. Oanele sunt cele mai puternice.

Oana Barbu si cu mine am avut o dara de inspiratie intr-o seara si am facut un #oanafacts :

The world is just a big bubble blown by different winds. ‪#oanafacts‬

Girls just… Oana have fun! ‪#oanafacts‬

a man’s right to his oana ‪#oanafacts‬

Once you go Oana, you can’t go back ‪#oanafacts

Incurajez acum toate Oanele, si iOanele (varianta apple de Oana), sa isi faca macar un tricou cu #oanafacts, sa ne mai spuna #oanafacts sau cel putin sa-si faca un tricou cu I

Stim doar ca Oanele inspira cel mai mult, suntem cele mai bune muze, iar ca bloggeri trebuie sa aratam asta, trebuie sa aratam in offline ca suntem cele mai bune muze in online !

Acum, ca la alcolicii anonimi :

Ma numesc Oana, sunt blogger si stiu ca sunt speciala #oanafacts ! Pentru ca tricourile ne fac sa fim mult mai speciale (oricum suntem speciale ca suntem Oane)

si profii fac sex!

observ că dragostea între un cadru didactic şi un elev devine din ce în ce mai… fierbinte. Să luăm problema pe îndelete, punct cu punct, cu linişte sufletească.

1. Toţi suntem oameni, după o vârstă dorim să ne calmăm dorinţele hormonale, sexul este o necesitate fiziologică la fel ca mâncatul.

2. Există poveşti de dragoste foarte siropoase între profesori şi elevi, nu se termină tot timpul bine dar există.

3. Există şi profesoare agresate sexual de către elevi, deci povestea e cu dus întors.

Am auzit tot timpul încp din primul an zvonul că fiecare facultate are un profesor care se culcă cu elevele pentru o mărire. Atunci s-a născut întrebarea : şi cu cât îmi măreşti nota dom’le ? Mai ales pentru că majoritatea sunt destul de libidinoşi. Nu profu ăla la care salivam noi era dispus să facă astfel de gesturi. Drept urmare, le-am lăsat pe cele care vor să facă un astfel de gest să afle ce notă vor lua.

Dilema mea este, destul de mare. Dat fiind faptul că profesorul X, a fost profesor în facultate de ani şi ani, are prieteni care sunt şi ei profesori şi care ştiu ce fac, şi nu fac nimic, pentru că, teoretic, în afară de cuvântul lui, nu există nicio dovadă. Atunci când apare curajul şi o domşoară dă presei.

Datul în presă la aşa ceva tot timpul se lasă cu scoaterea profesorului din învăţământ, el nu se mai poate angaja la învăţământ superior şi poate la alt nivel îl vor primi, cu toate că am impresia că pentru asta îşi pierde dreptul de a preda. Pe de altă parte, dilema mea este următoarea : domşorica ce l-a scos din învăţământ, va promova?

Nu va purta nimeni pică pe ea? Profesori prieteni cu el furioşi pentru gestul ei? Toată lumea o va felicita? Eu nu cred că într-o facultate nu există, cel puţin colegii apropiaţi care să ştie de astfel de lucruri, dar tot timpul, de frică a nu fi complici, par stupefiaţi.

Drept urmare, aştept să mă lumineze şi pe mine cineva, până atunci, Marian a descoperit un viral, preiau şi eu poza (fără supărare mă, ţi-am dat link!!!)

Povestea unui blog

am realizat zilele trecute că în viață nu-mi lipseau prea multe până să am blog. Acum am idei, caiet în care le notez și le bifez pe măsură ce le scriu. Problema este ușor sensibilă deoarece atunci când ai un blog, parcă simți cum te mănâncă gânduri care în general nu le-ai fi avut. Te extra corectezi gramatical pentru a nu deranja pe nimeni și din exces de zel ajungi să ai prea multe litere. Nimeni nu îți va spune că ești un analfabet, toată lumea va fi mândră că va fi în blogroll.

Adevăru e că un blog îți aduce numa necazuri. Pe lângă faptul că vrei să faci trafic, și de ce nu, bani din el, că doar d-aia îl ai, îl promovezi peste tot. Îți faci benăre, socializezi cu lumea, și toată lista ta de y! m. te citește. Apar heitării care se roagă zi de zi să-ți moară un server, sau să prinzi un bug groaznic în calculator care să te țină deconectat de la internet pe viață.

Problema principală este momentul în care blogul începe să-ți mănânce din viața ta personală care era ok așa cum era până în acel moment. Toată lumea e bogată din blog, numa tu stai și îți rozi unghiile la monitor. Scrii despre evenimente și nici nu mai cunoști viața ta  fără blog. Lucrurile se complică cel mai mult în momentul în care, stând de povești cu lumea din jurul tău, auzi o poveste bestială, sau cel de lângă tine face ceva ce te enervează atât de mult încât ai scrie pe blog. Asta e nimic, cel mai superb e momentul când se întâmplă ceva atât de amuzant din punctul tău de vedere, dar iritant din punctul de vedere al celui de lângă tine, încât tu notezi ideea și te pregătești să ajungi acasă și să scrii pe blog. Oricum, un expert nu dă nume niciodată. Acum e acum. Ajungi acasă, ca tot omu, te pui la calculator, fericit că ai un articol super lung și amuzant care va face toți cititorii tăi să râdă de tine, dar, te lovești de faptul că ăl de care zici în post te citește. Și o să se supere pe tine. O să o ia personal, o să te înjure, și va spune la el pe blog tot. Se va isca un întreg război pe bloguri și nici nu ți-ai dat seama când și de ce.

E blogul tău, e normal să-și spui offu pe el, dar ce se întâmplă în momentul în care începi să vorbești indirect pe cineva de rău. Contează atât de mult pentru tine părerea lui. Oare chiar de dragul a jumătate din cititorii pe care-i are un blogăr își cenzurează involuntar articolele. Sau chiar dacă ți-e prieten tu spui ce ai să-i zici pe față chiar dacă pe blog sună mult mai amuzant. Oare chiar contează părerea unora atunci când scriem un articol?

Dilema…

In fiecare zi am aceeasi rutina : trezit, imbracat, plecat si incercat sa gasesc transport spre facultate , etc.

Uite ce patesc intr-o seara : asteptam infrigurata printre numeroasele persoane sa prin o ocazie spre Turda ,cand in fata mea opreste un Audi A6….deschide geamul si intreb:Turda?…tipul imi raspunde: da se poate si acolo. Bun, ma urc si in spate dau sa urce inca 3 persoane la care tipul zice :doar o persoana !(cred ca m-au injurat persoanele alea de mama focului).

Auzind vorbele tipului mi se pune un nod in gat si incep sa-mi treaca tot felul de ganduri prin cap care ma infiorau. Infundata in scaunul din fata priveam pe geam in speranta ca nimic rau nu o sa se intample si incepe tipul o conversatie cu mine. Incetul cu incetul ma relaxez si eu pentru ca vad ca nu am motiv de panica si uite ca ajung in centrul orasului si tipul ma intreaba in ce parte sa ma duca. Ii explic si ma lasa la locul cerut, fara nici macar sa fac gestul de a-mi lua portofelul(uitasem ca trebuie sa-i platesc) imi zice : stai linistita ca nu-mi trebuie!

Ma intreaba la ce ora trebuie sa fiu a doua zi la facultate. Ii zic si imi zice ca o sa ma duca el, a doua zi m-a dus la scoala, m-a adus de la scoala si asa toata saptamana. Am aflat ca tipul este casatorit de vreo 2 ani (traiasca facebook) si am sesizat ca nu purta verigheta.

Acum eu ma tot intreb ce vroia?  Dat fiind faptul, ca numa vreo saptamana a facut asta, si apoi l-am pierdut. Poate se plictisea. Nu avea ce face cu combustibilul…