Category Archives: povesti pe ciorne

Buni vs Rai

Ieri m-am hotarat sa strabat 3/4 de oras pentru a manca mancare nesanatoasa. De ce sa strabat o parte mica a orasului sa mananc ceva sanatos cand pot sa merg pe acelasi gust de plastic si acid la stomac. Ma urc in bus si privesc luminile orasului s lumea infrigurata cum se plimba din punctul A in punctul B. Imi intorc privirea usor la stanga cand vad o fetita, clasa a 2-a din cate am inteles, care scria pe o hartie o lista cu – banuiesc colegi – buni si rai.

Am zambit. Sunt sigura ca si eu aveam o gramada de liste de genul ala, o gramada de liste de tot felul. Imi aduc aminte cum incercam un an intreg sa fiu cuminte ca sa nu mai primesc nuielusa de la mos Nicolae, chiar daca era martie – aprilie, eram sigura ca el ma urmareste si daca fac ceva rau imi va pune iar nuielusa in papuci in decembrie.

Se apropie sarbatorile, se apropie sezonul in care lumea sta “in sanul familiei”. Oare n-am avea si noi nevoie de un blacklist care sa ne ajute sa mai triem din prieteni, sa vedem pe cine bucuram de sarbatori, etc ? Unde ne este iocenta si cruzimea de cand eram copii?

Da, i-am facut poza la fetita, iar daca stiam sa manuiesc telefonul s-ar fi inteles ceva din ea 🙂

Fulgere

Mi-e frică. Au început fulgerele. Mi-e frică. Ceva în cer apare și vrea să-mi facă rău. E ca o lumină. Sigur acolo sunt extratereștrii care mă vor răpi și mă vor duce într-o lume rea. Un fel de iad. Da! Un iad al celor care se tem de fulgere.

Mi-e frică! Au început și-mi vor face rău. Am văzut la televizor o mulțime de oameni care au murit fulgerați. Sigur am să pățesc și eu la fel. Asta mi-e soarta, să mor fulgerat.

Au început. Auzi? Sunt aici. Au venit. Au venit să-mi facă rău. Le auzi? Mă vor ucide. Mi-e frică. Mă tem de toate luminile alea de pe cer, nu știu de ce te uiți la mine așa de ciudat când tot ce ar trebui să faci este să mă strângi în brațe. Să mă strângi și să nu-mi dai drumul, să mă ții strâns, să tremur ca varga în brațele tale și la ureche să-mi șoptești : sunt doar niște fulgere. Nu-ți vor face nimic.

Dar nu, tu stai acolo și râzi. Râzi de frica mea și de tot ceea ce mă face să fiu eu. Râzi ca o cretină și o să te duci dracu într-un iad groaznic pentru că iadul meu e luminos. Da. Iadul meu e plin de lumină pentru că e plin de fulgere, vito!

Scuză-mă, te rog frumos iartă-mă. Uite, îți cad în genunchi. Nu e din vina ta. Acum știu, o să crezi că sunt un ciudat, și o să-mi dai papucii, dar trebuie să înțelegi, îmi e frică de fulgere. Tot timpul mi-a fost. Nu știu de unde s-a născut în mine toată teama asta față de niște lumini pline de încărcătură electrică pe care le vezi pe cer ca niște desene frumoase. Mi-e frică până și de wallpaperul de la calculatorul tău care are tot fulgere, dar n-am vrut să-ți zic. Da. Acela este motivul principal pentru care nu mă apropii de calculatorul tău. Un alt motiv ar fi faptul că  e intimitatea ta și eu nu am ce căuta acolo, poate doar un motiv de ceartă…

Mi-e frică! Ține-mă în brațe. Te rog. Îmi vor face rău. Mă vor distruge, mă vor arde. Am să ard într-un iad plin de lumină. Am să orbesc. Lumina mă va prăji. Nu. Nu pot pur și simplu să văd frumusețea dincolo de norii ăștia. Știu că în spatele lor se află un curcubeu minunat dar în fața lor se află ceva înfiorător. Cum te pot fascina toate fulgerele astea? Cum poate să te fascineze lumina aia cu încărcătură emoțională? Da! Emoțională pentru că te umple de emoții în momentul în care le vezi. Emoții când realizezi că ești în fața morții. Că acea lumină este de fapt moartea.

Mi-e frică! Nu vreau să mă opresc din țipat. Vreau ca toate fulgerele astea să se oprească. Vreau ca ploaia să mă lase în pace iar eu, eu să pot să stau la tine în brațe și să nu mai tremur ca varga, iar tu, vită împăiată ce ești să nu mai râzi de fobia mea pentru ele. E o adevăarată boală și nu ține de faptul că mama nu mă ținea în brațe când eram mic. N-ai observat? Toate momentele rele din desenele la care ne uitam când eram mici erau pe furtuni, și fulgere, lumea murea, era tristă iar noi plângeam. Până și atunci ne ascundeam când auzeam tunete pentru că știam că dacă le auzim le vom vedea curând. Eram mai fricoși dacă le vedeam pentru că te poți teme doar de lucrurile pe care le vezi!

Mi-e frică! Mi-e frică de tot ceea ce este afară. Sunt monștrii care-mi vor mânca totul începând cu demnitatea. Sunt oameni ca tine care râd de mine, care mă tachinează și care nu cunosc adevărata valoare a viețtii. Cum adică? Vrei să spui că doar pentru că mi-e frică de lumină, în special de fulgere eu nu cunosc adevărata valoare a vieții? Hai mai du-te tu la ăla care te-a părăsit și lasă-mă pe mine să-mi jelesc singurătatea în întuneric. Ce? Nu vrei să pleci? Ah, acum sunt bun și eu așa fricos cum sunt.

Trebuie să înțelegi draga mea, iadul are mai multe forme, acum, are forma unui fulger.

Scriu despre moarte…

Nu pentru că îmi doresc ci pentru că aduce cu sine atât de multă durere, atât de multă suferinţă…

Pentru că atunci când este vorba de cineva de lângă noi, moartea ne ia şi o parte din viaţa noastră cu ea. Şi pleacă…

Durează o fracţiune de secundă, cât o clipire din ochi…

Eu, pot muri azi, pot muri mâine, pot muri peste un an, doi, sau 10…

îmi  este teamă…. dar am învăţat să accept. În fiecare zi, învăţ mai mult şi tot mai mult. Moartea, înainte să ne întâlnim cu ea faţă în faţă, are ea grijă să treacă pe lângă noi, răpindu-ne fiinţe dragi, suflete pereche, oameni pe care îi iubim şi preţuim…

Şi ne întrebăm, banal, ca toţi ceilalţi ce au trecut prin aşa ceva: de ce?

De ce scriu despre toate acestea? Pentru că mă gândesc cu groază că deja am pierdut trei prieteni foarte buni în mai puţin de un an…toţi răpuşi de o moarte urâtă….

Pentru că sunt egoistă. De ce? Pentru că urăsc să simt durerea pierderii. Nu pot  îndura, sufăr enorm, atât de mult încât mă  pierd  pentru totdeauna… Mă gândesc pe de altă parte că e îngrozitor să mori.

Dispar persoanele iubite, prietenii, dispar toate lucrurile pe care le-ai cunoscut… Încetezi să exişti.

Poate există suflet, poate nu, poate nu devii chiar nimic, însă răspunsul la întrebarea asta îl voi afla mai târziu…

Cert e că, în clipa aceasta simt că trăiesc. Nu sunt deprimată, ci vreau să trăiesc viaţa până la ultima clipă. Să pot face tot ce-mi doresc pentru mine, pentru cei pe care îi preţuiesc şi-i iubesc. Ce ar fi dacă toţi ne-am trăi viaţa spre a face lucrul acesta să conteze ? Oare e atât de greu ?

 

 

Mi-e dor…

Mi-e dor să am un metru douăzeci şi păr brunet şi să alerg prin curte. Mi-e dor să mă trezesc cu ciripitul rândunelelor în urechi şi să mănânc fructe necoapte. Să joc şotronul şi elasticul şi să înfiinţez trupe. Mi-e dor să fac picnicuri pe câmp şi să beau suc cu paiul în ambalaj piramidă. Să merg cu păpuşile “la plajă”, iar pe urmă, când soarele devine prea puternic, să fac parada modei prin casă.Mi-e dor să pierd jumătate de zi făcând haine păpuşilor în scara blocului sau jucând şeptică şi chems pe perechi până când nu mai pot distinge cifrele de pe cărţi.

Mi-e dor ca timpul să aibă răbdare cu mine. Să alerg, să mă plimb cu bicicleta, să mă joc de-a v-aţi ascunselea şi să mă întorc acasă doar ca să mănânc. Mi-e dor să n-am alte griji decât nişte dictări şi probleme cu segmente care stau în calea fericirii. Să mă trezesc la 5 dimineaţa ca să văd soarele răsărind şi să muşc cu poftă din felia de pepene roşu, fără teama că o să mă “lipesc”. Mi-e dor să mă plimb prin zăpadă în cizmuliţele mele albastre şi îmblănite trăgând după mine săniuţa pe străduţa amicei mele . Mi-e dor de pantalonii rupţi în genunchi, de cucuie şi de bătăile cu apă, de serile calde de vară şi de luptele cu baloane cu apă .

Azi am fost în locurile copilăriei mele . Şi mi-e al naibii de dor de tot.

 

Melancolia zilei

a trebuit sa raspund provocarii lui Injineru si sa demonstrez ca am coaie, sa caut poze cu mine din liceu, nu-s chiar atat de vechi ele de felul lor, dar usor nebunatice, la unele o sa radeti prea mult, asa ca, cu inima-n dinti, imi salut colegii de la distanta, ma ascund cu capul sub masa, dau leapsa la Luka, si sa nu uitam tema este #pozedinliceu !

let’s get it on !