Eu sunt destul de morbida. Uneori chiar foarte morbida ajungand in niste discutii care nu creeaza cea mai frumoasa imagine in fata ochilor. Am placerea morbida de a ma plimba prin cimitir si a admira totul de parca ar fi un muzeu aparut peste noapte. Stiu ca nu ma va manca nimic, iar povestile despre stafii de prin cimitire ma lasa rece. La cata paranoia poti avea, o pisica ce se plimba printre morminte facand zgmot e destul sa-ti dea filme cat sa-ti ajunga o viata. Cei care pazesc astfel de locuri sigur au povesti incredibile despre pusti pe care-i apuca grandomania, curajul si paranoia dupa apusul soarelui in cimitir.

In una din primele mele vizite indelungate la Bucuresti, am mers cu un prieten prin Bellu, deoarece eu vroiam. Ma documentasem bine inainte stiind anul in care s-a construit, de ce, care sunt oamenii importanti, etc. Pentru ca aveam chef de plimbare am lungit mult timp drumul printre morminte uitandu-ne la avocati care au murit cu prea mult timp in urma, familii intregi in aceeasi groapa, cripte facute superb ca si scultura, mesajele inscriptionate pe multe dintre ele.

Aveam niste poze superbe din cimitirul din manastur. Din pacate nu am gasit decat una, cu un text. Al doilea text nu l-am gasit. E destul de ciudat sa faci poze in cimitir mai ales cand e atat de multa lume, cum e de luminatie, dar mie atmosfera din ziua aia imi place la nebunie. Intr-un fel foarte sadic , cimitirul e viu.

Aveam o poza epica, o sa o gasesc eu si o sa o uploadez. Acum cativa ani, de luminatie, eram in cimitirul central admirand sculpturile de pe pietrele funerare. A fost un soc sa descopar ca pisica aia sculptata super realist – era vie! Logic ca era un cotoi alb pe o piatra funerara alba, altfel inima mea n-ar fi putut sa se opreasca pentru cateva secunde.

Draga Ioan Aurel Pop,

 Aceste randuri sunt pline de scepticism pentru ca atunci cand vezi cat se minte si se fura in invatamant, devii atat de sceptic incat suflii si in apa de la robinet inainte sa o bei. In universitatea noastra sunt atat de multe probleme si gauri incat nu ai dumneata destui ani si nervi pentru a sta la rectorat sa le rezolvi. Eu momentan ca student nu am incredere in tine, imi pari o persoana tare dubioasa, dar in adancul sufletului meu sper ca in urmatorii doi ani sa imi schimbi parerea si daca puterea pe care o detii iti va face pofta sa furi, sa nu fi lacom si sa furi cu grija, pentru ca noi studentii mirosim asta si un  scandal in UBB ar fi chiar jenant.

Ma simt ca intr-un an electoral cand noul presedinte promite ca va schimba rotile mecanismulu pe care-l detine punand anvelope de iarna ca sa nu mai derapeze. Multe partide mai tarziu, senatori si guvernanti, am realizat ca nimeni nu vrea sa schimbe nimic deoarece sistemul e facut sa nu se vada cine fura. Se mosteneste asta pentru ca fiecare vrea sa ajunga in punctul in care va putea fura linistit de la altii asa cum altii au furat de la el – sper sa nu fie cazul.

Vreau doar sa-ti spun ca nu ai cum sa suplinesti locurile in camine. In caminele noastre (hasdeu + economica) se sta deja in disconfort in multe din ele. Camerele sunt mici, sunt 5 persoane in majoritatea camerelor – teoretic, dar de fapt aia 5 sunt de fapt 7. Dulapurile sunt mici, camerele sunt inghesuite iar primavara spre vara e o adevarata provocare sa traiesti in ele. Cat despre studentii care  raman vara in unul din cele 2-3 camine deschise, numai ei stiu cum rezista in cuptoarele alea.

In discomfortul care exista acum in camine, cum te gandeai tu sa suplinesti locurile? Mai pui un pat? Dorm doi intr-un pat? Pui saltele pe hol? CUM?

Universitatea la carma careia tocmai te-ai pus are cateva zeci de mii de studenti. Procentajul studentilor care traiesc la “mama acasa” este mic chiar daca nu pare, iar caminele pe care universitatea le detine nu pot sa fie acoperisul a mai multor elevi decat sunt deja cazati in camine.

Astept mai putine promisiuni si multe fapte, pentru ca de vorbe ne e plin podul, iar promisiunile neimplinite vor rascoli multe suflete, in special al dumneavoastra. Sper sa va ocupati pentru ca noua lege a invatamantului si sistemul Bologna sa fie indeplinite cum trebuie, deoarece multe facultati inca le reneaga si traiesc dupa aceleasi reguli comuniste.

Nu uitati domnule rector ca ati fost si dumeavoastra elev, si v-ati lovit de toata birocratia asta. Este chiar pacat ca atatia ani mai tarziu nu s-a schimbat nimic chiar daca din exterior pare ca s-a schimbat ceva.

Dragul nostru rector, sper sa va tineti promisiunile si sa ne iubiti asa cum ne dati deja impresia ca o faceti, pentru ca altfel sunteti doar un alt om care a amagit mii de oameni.

cu drag, un student al universtitatii !

In fiecare familie – dar absolut in fiecare, se intampla – in special duminica sa vina tot familionu la masa. Nu in fiecare duminica, doar in unele duminici. Cand eram mica era amuzant, dar pe masura ce am crescut a inceput sa devina tot mai enervant.

Pe langa faptul ca o masa care in mod normal ar duta cam o ora dureaza cam cinci, toate rudele trebuie sa-si faca siesta intre felurile de mancare si sa se mai matoleasca un pic, exista intotdeauna, dar INTOTDEAUNA , acea ersoana din familie care lescaie foarte zgomotos mancarea, la unison cu cineva care soarbe supa, cineva care-si scobeste maselele cu limba scotand sunete ciudate.

Am reusit sa imi fac niste fite atat de mari incat plescaitul ala de mancare ma lasa cu lingura-n mana, flamanda si fara puterea de a mesteca mai mult de atat.

Nu inteleg, oamenii astia nu se aud? Oamenilor astia li se pare absolut normal ca atunci cand mananca sa scoata sunete ca o vaca flamanda? Toate plescaielile alea imi ridica piele de gaina facandu-ma foarte suparata pe parintii care nu au reusit sa le explice copiilor ca : mancarea se mesteca intotdeauna CU GURA INCHISA.

Astept ziua cand vor fi scosi din restaurante acesti oameni, pentru ca zgomotul de fond creeat de ei este mai mult decat enervant !!!

V-am auzit spunand ca Inna e frumoasa, ca are voce, ca orice. Nu tin minte sa o fi ascultat mai mult decat la radio vreodata. Aiurea spunea  azi de sosii, de Inna, mi-am amintit de ea. Am vazut ca are si cont de twitter, felicitari ei, oricum cel mai tare cont la capitolul asta il are de la departare Delia, ca asa vreau eu ! na!

Am fost in noiembrie la gala Drag Queen, asta fiind o gala de travesti, unde am cunoscut o alta Inna!

este bineinteles vorba de alta Inna nu cea oficiala, aceasta Inna

Am discutat de multe ori despre profesionalismul la nivel ideal. Este unul dintre subiectele mele favorite care se pliaza la fix pe online, pentru ca aici e multa ura si barfa. Eu vad la modul ideal profesionalismul astfel : reusim ca colaboram profesional chiar daca noi nu ne suportam personal.

Am fost de parere multa vreme ca se poate, dar am descoperit pe pielea mea ca este ceva cam imposibil sa zambesti, sa lucrezi cu acea persoana sa fie totul ok si sa iti musti din palma pentru a nu face ceva naspa din toata aia pentru ca te va afecta profesional.

Am decis cu ceva timp in urma care sunt oamenii cu care nu imi place sa lucrez. Sunt oameni care barfesc prea mult, oamen care au alte interese chiar daca problema lor principala trebuie sa fie munca. Astfel dintre toti astia am ales si uni care organizeaza evenimente. Un prieten d-al meu mi-a reprosat ca sunt o amatoare pentru ca refuz sa colaborez profesional cu oameni care-mi cara barfe in spate, care se poarta urat cu mine pentru propriul lor amuzament si asa mai departe. Da. Renunt la proiecte de suflet pentru ca nu lucreaza oameni apti la ele. Eu asa vad situatia.

Daca tot suntem aici, vreau sa mai clarific un lucru : nu fiti mandri ca aveti poze cu mine in ipostaze indecente, goala, sau prosindu-ma ca o pisipoanca adevarata, sau facad mai mult decat aatat. Tineti va rog cont de un lucru : chiar daca pare, nu sunt proasta ! TOATE pozele pe care le aveti sunt deja publice. O parte le-am pus pe blogul meu, o parte sunt pe forumuri ale site-urilor porno cum ar fi pichunter , xhamster, etc. ; o alta parte din ele sunt  in diverse conturi pe care le am pe alte site-uri cu continut explicit. NIMIC din ce aveti nu exista pe net, daca stiti cum sa cautati. Sunt prea putine persoane care au poze cu mine care nu exista pe internet deja, asta pentru ca inca nu au fost publicate, dar vor fi. Atunci cand iau decizia sa impart “continut explicit” cu mine, ma asigur ca nu descopera nimeni gaura de la covrig la mine in pizda blog.

De cand am lansat blogul am observat o anumita reticenta. NU IMI PASA ! Va anunt pe toti, cat de oficial pot, chiar nu ma intereseaza. Vad cine ma citeste, vad de unde vine, vad ip-uri la fel cum le vedeti si voi, faptul ca va prefaceti ca nu ma cititi pentru ca eu sunt cea care are curaj sa spuna ceea ce o parte ati gandit/visat/facut, e treaba voastra. Blogul asta va ramane profesional. Voi scrie despre toate  evenimentele piscotaresti la care ajung, voi scrie toate aberatiile mele personale, il refac incet-incet chiar daca putina lume observa asta. Nu va fi nisat, va fi profesional de personal. Nu am sa amestec blogurile, nu ma intereseaza subtilitatile si barfele pe care le aud, ador chicotelile voastre cand se spune “cleo”.

Sper sa ajung sa am ignoranta necesara prin care voi colabora profesional cu toti cei care nu ma sporta personal, iar eu sa fiu atat de sigura pe ceea ce fac incat sa nu am nci macar tendinta de a fute meciu strica treaba catre oricare dintre noi.  Pana atunci, intreb : exista profesionalitate ideala, sau e doar un mit ?!?

Eu sunt atat de modesta, atat de mult de modesta ncat nu concep anumite lucruri. Am niste reguli in viata dupa care ma ghidez, una mai absurda ca alta. Intotdeana am fost de parere ca prietenii mei nu ma asculta, dar am sesizat de-a lungul timpulu ca toti ne plangem de acelasi sentiment, chiar daca teoretic vorbim despre aceeasi prieteni. Este uimitor cata suparare reusesc sa tin eu personal pentru mine, nu o dau la nimeni si astfel reusesc sa adun ani de zile de cand n-am vorbit cu multe persoane. De-a lungul timpulu nici nu m-am mai chinuit sa fac asta, ne-am evitat subtil prin toate locurile publice si fiecare si-a vazut de treaba lui.

In ultima vreme, mi-am facut o multime de prietene pe online, pe care le mai intretin intr-o barfa la cafea pe 13, intr-o bazaiala pe facebook cu link-uri utile, tot ce gasesc frumos pe stumble dau mai departe pentru ca prietenele mele sa vada ca cineva se gandeste la ele. Nu e niciun secret ca planuiesc ceva pe 1 martie vom face o chitaiala mare de pasti la fel cum a fost de craciun, deoarece  se smte n aer toata asta. Ador sa vad fetele chitaind, avand fiecare atentia ei in functie de a cui a fost ziua, a cui zi urmeaza, ce evenimente mari se intampla in viata personala.

Asta sunt eu. Ma enervez la culme atunci cand cineva imi spune “sigur la mine nu s-ar fi gandit nimeni”, avand in vedere ca eu am liste la liste sub tastatura cu fetele pe care le invit, cine vine, de unde, ce face, daca se intelege cu restu, daca e noua, daca stie sa vina, daca daca daca DACA ! La finalul intalnirii toata lumea e fericita, s-a chitait mult, s-a barfit, iar eu sunt multumita ca lumea e incantata, pentru ca avem nevoie din cand in cand sa ne simtim ca fetele din “Sex and the city” cu barfa noastra cu tot, ciar daca teoretic fiecare are alti prieteni.

M-am amintit zilele astea de o amica ce mi se plangea ca colega ei de banca nu realizeaza cat de buna prietena ii poate fi ea, si boceste dupa o alta prietena care nu ii da atat de multa atentie, care nu are timp de ea, care o cauta doar atunci cand are nevoie. Aceeasi amica isi creease locrile speciale cu colega ei, doar pentru ele, iar apoi scotea flacari pe nas cand prietena din umbra era dusa in locurile lor speciale. A fost uimitor cand amica mea a devenit la fel colega ei, dar nu mai putea vedea situatia din exterior.

D-aia vreau sa am eu fetele mele de barfa macar o data pe luna, iar acum caut solutia pentru la vara cand vin concediile si o parte plecati acasa. Gasesc eu o solutie, atunci sa vezi !

E clar ca orice loc superb de pe pamant este un rai, este un rai al fiecaruia in functie de ce ne place. Pentru unii raiul este in Caraibe, pentru altii raiul este la Polul Nord, unii ar prefera Iraq sau Brazilia, altii ar prefera Cuba pentru rom si iarba, sau Amsterdam pentru iarba si curve.

Noi femeile suntem mai pretentioase, adoram toamna doar pentru ca putem sa dezbracam barbati atunci cand ni se face frig iar ei sunt gentilomi si isi dau jos hainele de pe ei sa-i vedem cum isi incoarda abdomenul, cum li se intaresc sfarcurile : detalii de acest gen.

Locul ideal pentru o femeie este cel unde sta la un bar, se bronzeaza de la caldura, bea shot-uri flambate si e destul de cald incat sa nu reziste apa in bauturi, nu ai nevoie de gheata pentru ca oricum e superb, ai bronzul perfect, toti prietenii in jur, o multime de barbati frumosi.

Cand o sa mor, vreau sa ajung in iad, acolo va fi destul de cald incat sa am bronzul perfect, fara dungi, nu vor fi pudici, toti vom minti in jur si ne vom fura shot-urile unii altora, vor fi orgii incredibile si urlete, gemete. Toti oamenii frumosi vor fi acolo deoarece cei urati nu au gresit cu nimic si stau in rai. Din cauza caldurii apa nu va rezista iar alcolul ne va imbata pe toti. Va fi ca la serbarile Dionysiece de pe vremea grecilor cu caldura cu tot.

Iadul este raiul meu !

articol inspirat din discutia de la pranz cu Zaineasca

Intr-o luna de indragostiti si aniversari, am facut o indexare mica-mare a ce se intampla prin marea asta de biţi ce roieste in jurul existentei noastre de tastaturisti piscotari care revolutionam blogosfera cautand caini cu covrig in coada (Vai ce duma lunga am dat!).

Sigina implineste 2 ANI de blog si arunca in noi cu tot felul de cadouri dragute. Sper sa tina random cu mine si de data asta

Roscata implineste 1 AN de blog si pentru o poveste frumoasa ne cadoriseste si ea cu doua suporturi superbe de bijuterii

Salonul Monik are un concurs romanesc de Dragobete

Radu Neag are INCA o expozitie foto superba – la care trebuie neaparat sa ajung

Eu vreau sa va leg de un concurs dar inca e sceptica lumea

intr-o zi, intr-un portocal, o familie de portocale lua cina. Povesteau ei diverse ca o familie de portocale fericite, pana cand ajung sa discute despre viitor. Portocala mezina se ridica de la masa :

- Eu cand am sa fiu mare, am sa fiu o lămâie!

- Nu poti fiule, noi suntem portocale !

- Ba da! Pot sa fiu orice vreau eu, o sa fiu o lămâie !

Asa au luat nastere portocalele acelea foarte foarte acre, care nu au putut fi convinse ca ele nu sunt lamai.

Ca sa va indulcesc va pun slagarul anilor 1970 care e in tema cu povestea

Candva, intr-o lume cruda si rea, un rege a fost suparat de parerile care nu il favorizau. Ca sa nu isi strice el moralul, a introdus cezura. Astfel, oamenii au inceput sa lupte pentru dreptul la libera exprimare. Daca stam sa ne gandim mai bine, oricum spunem tot ce gandim, de multe ori fara sa ne pese de consecinte, uneori abuzam de acest lucru.

Zi de zi, spunem tot ce gandim pentru ca undeva o lege ne permite sa spunem asta. Atunci cand se produce un climax, oamenii spun tot ce vor, altii sunt afectati, totul ia o intorsatura imensa de batjocura si nimeni nu stie ce sa faca, singura solutie care pare plauzibila este reducerea oamenilor la tacere pentru ca ei sa poata apreca iar libertatea cuvatului.

oare asta sa fie secretul cenzurii? luptam o viata ca sa ne exprimam liber, iar cand o facem de fapt luptam fara sa vrem la a fi iar cenzurati ?!?