Am spus-o si o mai spun. Clujul este acel oras ale carui betoane imi plac cel mai mult. Totul, orasul cu cladirile lui in care n-ai semnal cand ti-e lumea mai draga, cu festivalurile lui care te amestesc de cap, cu birturile inchise in zile de sarbatoare si oameni disperati care nu mai vor sa stea in casa si le ingheata pe fata un zambet cautand o bodega deschisa. Cu wi-fi peste tot (mai am putin si verific daca avem si-n biserici asa ceva), cu o comunitate care adora orasul si are inclusiv lucruri brand-uite cu numele lui.
m-am tot gandit daca sa fac un inventar asupra lui 2012, iar acum, plimbandu-ma peste toate pozele facute in an, plimbandu-ma peste toate articolele scrise (si drafturi ce n-au mai ajuns publicate), depanand amintiri care n-au fost trase in cadru si tragand linie constat, ca primul articol al anului va veni cu un inventar al pozelor si motivatiei de ce iubesc eu asa de mult orasul asta. M-am saturat sa vad poze cu centrul orasului si cele 7 cladiri importante, panorame si dslr-uri care ne arata cat de frumoase sunt unele cladiri nerenovate. Efecte care ne spun ce centru frumos avem. Nimeni nu va vorbi niciodata despre stradutele laterale, iar pentru mine, orasul asta inseamna mai mult decat centru! Pentru mine, orasul asta inseamna toate stradutele pe care ma plimb si vad ceva dragut. De cele mai multe ori ii fac poza.
Pentru ca toti ne simtim fotografi si suntem doar asa, usor obsedati de tona de poze pe care o putem face via Instagram, via Facebook mobile, via orice. Simtim nevoia sa le impartasim si sa le facem. O mare parte din astea le-am pastrat pentru mine, o parte le-am pus intr-un album universal. Langa pisici si mancare, colturi mici din cladiri si lumini fac tot farmecul unui oras.
Cat de obsedati suntem toti sa facem poze la luna, si tot ce reusim este ca pe un fundal negru sa ne iasa o pata luminoasa. Alb-galbuie. Aia e luna. Apoi dam din fata ochilor telefonul sau aparatul foto si suspinam incet privind-o iar cat e de frumoasa si sperand ca intr-o zi sa avem sansa sa-I facem o poza asa cum merita, mare si falnica deasupra unui oras. Deasupra strazilor. Ne priveste pe toti, in camerele noastre cum ne certam, cum plangem, cum scriem pe bloguri sau in bodegi cum bem incercand sa gasim socializarea.
Vreau sa subliniez ca 2012 e anul in care mi-am dat seama cat de mult iubesc orasul asta. De ce? Hai sa explic in cateva poze.
Daca te plimbi indeajuns de mult pe strazi, gasesti niste cladiri parca scoase din poveste. Mai mult, proaspat scoase din filmele de groaza. Ramai pe partea cealalta de ele si te uiti atent. Vrei sa vezi daca Casper mai e acolo. Esti curios sa vezi daca chiar sunt oameni care traiesc acolo iar in mintea ta te gandesti cum sunt amenajate camerele. Daca au tavan inalt sau daca mobilierul este vechi si greoi. Daca sunt doar niste pensionari ramasi pe acolo sau intre timp au aparut niste chiriasi studenti care canta la chitara balade folkiste.
In buricul orasului vei gasi un bloc obisnuit. Dintr-un anumit unghi, cand vei admira pescarii de pe malul Somesului si te vei minuna de curajul si rabdarea lui vei observa : blocul cu un singur balcon. Nu am aflat niciodata exact care este povestea lui dar cladirea ma fascineaza. Ma gandesc cat de privigeliata a fost familia respectiva pe vremea lui Ceausescu sa stea in singurul apartament care are balcon! Facand poza, m-am gandit ca ii o va efecte acasa, dar apoi, privind-o am decis ca nu vreau niciun filtru pe ea. E un blog cu un balcon, spune mai multe decat orice efecte vizuale coloristice.
Orasul are deasemenea geamuri sparte in forme ciudate. Primul pe care l-am observat a fost chipul de femeie. Mi-a placut la nebunie. Cand eram mica imi doream tot timpul sa fac arta din lucruri sparte, dar cineva, cu markerele si inspiratia cuvenite, au desenat pe geamuri astfel incat sa te scoata din cotidianul obosit si sa-ti fure un zambet atunci cand le privesti.
Superb!
In nevoia de a desena si a face oamenii sa viseze, in topul meu personal se afla cutia postala cu pisicuta si bineinteles, peretele imens care-ti zambeste.
Se pare ca traiesc in unul din orasele unde sunt indeajuns de multi artisti incat totul in jur este desenat. Sau pur si simplu asa se nimereste ca pe strazile respective sa merg eu acasa.
Obsesia mea pentru 2012 asupra inimioarelor a fost probabil explicata de anumiti oameni. Personal, am gasit inimioare peste tot, dar geamul spart in forma de inimioara, asa cum obisnuiesc eu sa-l desenez, m-a uns la suflet si m-a facut sa nu-mi pierd farama de speranta in inimioare si iubire. Poate ca nu sunt eu neaparat omul care sa discute acest subiect, dar cu siguranta toti visem la asa ceva.
Ultimul, dar nu cel din urma geam desenat. Acesta a scapat intreg, dar desenul in completare cu peisajul m-au facut sa-mi nasc o mica obsesie pentru geamuri deseneate. Daca pana acum n-am avut, cu siguranta 2012 a fost darnic la acest capitol.
Cu toate astea, eu personal ma indragostesc tot mai des de cladiri, de desene, de absolut tot e e in jurul meu. Ma indragostesc mai tare de orasul in care traiesc pentru ca in fiecare moment scormoneste in mine o pasiune de care poate ca nu stiam. Priveste toate astea, lasa-te trimis in visele orasului si apoi spune-mi ca nu ai putea sa-l iubesti.
Text înscris în concursul Komandamentul de iarnă – Tabăra de Fotografie pentru Bloggeri, un eveniment organizat de Foto Union, cu sprijinul Neola, Hotel Kehlbachwirt, Domeniile Vînju Mare, Hotel Continental, Opel, Anagrama.
