stiu ca am atatea momente cand ma simt singura si toate astea ar trebui sa le las in spate si sa incep un alt drum, cu pieptul in fata, capul sus si fara amintiri. oricum reneg o multitudine de amintiri, dar poate nu le reneg pe cele care trebuie. ador sa ma trezesc dimineata langa cineva, si sa stau, pur si simplu, sa simt respiratia pe ceafa si bratele cum ma ocrotesc. nu vreau sa vorbesc despre ceva ce nu exista si totusi, daca nu exista de ce scriu toate astea. de ce ne enervam si de ce incercam sa facem ceva unul pentru altul. de ce totul nu se rezuma la mine si la tine ci se rezuma la acel noi pe care incercam, incercam.

ma F** in ele incercari pentru ca m-am saturat sa incerc sa zbor si atunci cand ating cerul sa simt sub mine lovitura aspra a asfaltului care ma trezeste la realitate din cauza faptului ca uit ca nu am aripi, si ca zbor ca Peter-Pan, doar in vise. cine sutn eu si cine esti tu in acest caz. de ce am mii de intrebari si de ce nu ma pot opri din scris, sau din plans, sau din gandit. de ce nu ma gandesc la ceea ce trebuie, si de ce imi privesc degetele atunci cand bat tastele, mii de biti sunt pe ecran iar muzica nu este niciodata destul de tare. poate ca lacrimile sunt un lux pe care nu ar trebui sa mi-l permit, dar la naiba, pentru ca nu plang pentru tine, exista niste rani pe care nu stiu nici eu ca le am, nu stiu de cand le am. da, daca ma gandesc mai bine imi dau seama de toate astea, poate ca nu rimele conteaza dar nu vreau sa fie totul pra abstract, vreau ca totul sa fie al meu, sa ma regasesc, sa fiu asa, cum vrei tu sa fiu cand ma iubesti, cand ma mangai. de ce nu ma sperie faptul ca atunci cand spun astea nu ma gandesc la tine, imi vin in minte mii de mangaieri, chipuri, soapte, minciuni, vise, totul.

toate acele bullshituri care ma fac sa vreau sa mai fac asta si care ma fac sa vreau sa ma opresc. cE se intampla daca atunci cand pornesti in viteza sa infrunti viata, apesi in acelasi timp si pe frana si pe acceleratie?

Te iubesc a ajuns un fel de pula mea pentru fetel. Ele ştiu că nu au pulă aşa că se folosesc de alte două cuvinte. exemplu:

ea: cum a fost la lucru

el: ca pula

ea: te iubesc

sau un alt exemplu

el: cum a fost la chef?

ea: te iubesc

Uite aşa, te iubesc este acel nou pula mea. Care e folosit pe poste de mulţumesc, te-am înşelat, pe post de orice, ca pula, dar de fapt, şti că te iubesc.

partea nasoala e că nu ai cu ce să-l înlocuieşti, ai putea, în inspiraţia de la reclama de la zuzu

ea : ce faci azi?

el : ies cu băieţii

ea : ieşi cu băieţii de ziua mea?

el : ies cu băieţii să îţi iau cadou de ziua ta. La mulţi ani!!!

punem pariu că după acel la mulţi ani era şi un “te iubesc”. Un teiubesc rebranduit la băieţi ar fi “ies cu băieţii” şi la fete “mă duc la şoping”

seară romantică. Lumânări, muzică ambientală, el a gătit, apoi el, o ia de mână, se uită în ochii ei, şi spune : iubito, trebuie să îţi spun, că…. în 10 minute ies cu băieţii că e meci.

Ea va ştii că o iubeşte pentru că, el a făcut tot efortul până în momentul ăla să-i arate, şi cum, nu o mai stresează cu sexu şi o lasă să se gândească la ce are de gând să facă. La următorul pas.

El vine obosit de la lucru, iar ea îi pregăteşte masa, apoi îi spune : mă duc la şoping cu fetele

e o demonstraţie că îl iubeşte pentru că nu-l mai stresează.

Sunt sigură că exemple pot să fie prea multe pentru ce am putea să facem ca te iubesc să fe rebrănduit. Poate în câţiva ani va trebui să spunem Te iubesc din suflet, aşa cum era spus până acum, nu ca formă de mulţumesc. Trebuie să-şi reia însemnătatea lui de te iubesc.

A venit toamna şi cu paşi repezi vine şi iarna. Asta o spun cu sufletul pe buze din momentul în care, astăzi ies de la repetiţii şi descopăr că era aproape 9, dar afară un frig îmi bătea faţa, şi a trebuit să scot de la naftalină crema de mâini, rujul, şi toate cele care îmi vor proteja, de azi înainte, puţin câte puţin pielea. Sper din tot sufletul că frigul ăsta nu va dura o eternitate pentru că mă va deprima într-un hal fără de hal, şi chiar nu am chef. Am observat în jurul meu atâţia oameni deprimaţi încât nu mai ştiu dacă am sau nu ceva de zis.

Mă hotărăsc de multe ori să umplu wordpresu de drafturi şi să le prograez dinc ând în când, dar parcă nu am chef să las articolele să zacă, să ceară de mâncare. Vreau să simt cum urlă din mine fiecare cuvânt, şi e un urlet liniştit pentru că nu vrea să fie auzit de toată lumea. Constat că am o formă de aberaţie interesantă, nu ştiu de ce. Încep să mă gândesc ce dracu o să rezolv cu blogul meu, şi blestem zilele astea de 24 ore pentru că e deja septembrie, apoi ziua mea, apoi începe şcoala, sesiune, crăciun, şi la dracu să se ducă toate astea că iar am dileme ce fac de revelion. Poate revelionul ăsta o să pot să zac. Mă îndoiesc, dar cine ştie, poate am să reuşesc chiar să fac ceva util.

Nu aş vrea să fug în lume, dar aş vrea ca toate gândurile care-mi consumă energia să le iau şi să le înec în Someş. Cel puţin! Să mă lase toţi care au pretenţii şi să rămână doar cei cu intenţii. Aha. Am nişte dume tare dubaşe la ora asta. Se mai întâmplă şi pe la case mari. Chiar dacă am rămas singură acasă, nu am prea avut chef să gătesc. Mă gândesc doar la prietenii mei care sunt aproape mai mult sau mai puţin de sufletul meu, şi aleg să plece in the kingdom of far far away să caute fericirea, care constă în bani. Da, se pare că cineva a tras într-o zi concluzia că nu sunt fericiţi doar cei care nu au bani să şi-o cumpere. Eu sunt un copil mai puţin pretenţios, care începe să râdă şi să se bucure la fiecare monedă aurită de un ban. Ah, monedele alea o să-mi fure sufletul într-o bună zi.

pe final, o melodie care să răscolească tot.

Şi e ultima lună în care lumea se poate bucura de vară, şi de, pe ici pe colo temperaturi mari. e luna în care te întrebi unde a fost iubirea toată vara pentru că te-ai trezit cu o mulţime de poze cu oameni, şi îţi aminteşti feţele lor, dar nu îţi aminteşti sentimentul. Situaţia. Relaţia. Astea două sunt cuvintele lunii septembrie. Iar din octombrie, altele două vor fi cuvintele de bază care vor deprima atât priviri cât şi miţi ascunse în adâncul… ah, devin mult prea mult decât poate aş vrea să devin. E clar, nu este de bine, dar nici de rău nu pare a fi.

Mi-a plecat inspiraţia în lume- O aştept înapoi. Nu vreau ca găsitorul să o returneze, vreau doar să vină la mine, singură, pentru că fără ea sunt un nimeni. Un om fprp imginaţie e gol, e homeless, e boschetar, e singur, e. Nu! Tocmai aceea este problema principală. Nu este, este un nimeni care nu are ce face, la cine striga, la cine urla, la cine imagina. Stă pur şi simplu şi se uită în gol. Nu mai are nimic în jur care să-i spună “visează!”

Ce sărăcia. Revino-ţi. În jur există atâtea situaţii care ar putea să îţi spună că tot ceea ce zboară se mănâncă, iar tu stai şi aştepţi să se vină să ţi se dea mură-n-gură ca la proşti? Eşti în secolul în care “calculatorul spune” şi “maşina vrea”. Curând maşina va veni să îţi spună că iese cu suratele în oraş şi că ar fi bine să mergi pe jos pentru că oricum ai o tonă.

Fuck. Cantităţi industriale de aberaţie şi nu mă pot opri…

Nu ştiu exact care este începutul la toată organizarea asta, dar eu îl consider cel din data de 7, când coordonatorii de la Brigada de voluntari, au venit la Cluj, şi au luat un prim contact cu restul oamenilor, cu care aveau să muncească, să tragă, o zi lungă o săptămân mai târziu. Nu m-a deranjat cu absolut nimic faptul că m-am oferit să mă leg la cap mai mult decât poate m-ar fi durut. Şi m-am trezit fără să mârâi printre dinţi sâmbăta devreme să îi aştept la gară. Au rămas poate uşor dezamăgiţi şi e clar că s-au aşteptat la mult mai mulţi oameni decât au apărut, dar eu şi Sorin am avut grijă să remediem situaţia asta cum am putut, şi pe final, am reuşit să o remediem atât de frumos încât s-au adunat 157 de voluntari. Numărul e clar că are o eroare, este mai mult decât probabil prea exact.

Vineri, pe 13, am mers să rezolv cazarea celor aproximativ 40 de oameni care urmau să vină de la Bucureşti. Înainte să mă pregătesc sufleteşte să urc scările de la Geografie, îmi sună telefonul. Doi dintre voluntarii care trebuiau să ajungă sâmbătă au ajuns. Am mers, i-am aşteptat, i-am cazat şi ulterior le-am arătat oraşul. Un eveniment specific unei vineri de 13 a fost, când Alexandrei i s-a furat geanta. Ca orice femeie, pe ideea “look, a bowling ball!” avea toate obiectele omeneşti posibile înăuntru, inclusiv actele, care sunt cam necesare existenţei. A ştiut să facă haz de necaz şi zâmbind spunea că e un nimeni, că nu are identitate, şi că poate face ce vrea. Un superman, o adevărată comoară.

Pe la miezul nopţii mă gândeam că ar cam fi cazul să mă pun să dorm. Am găsit o reluare pe tvr, o bârfă via mess, şi uite aşa m-a apucat ora două. Când mi-am amintit că ar trebui să mă trezesc şi eu pe la 4 şi un pic, m-am decis, ca totuşi să nu ma agit prea tare şi să bag cornul în pernă. Am adormit aproximativ instant, dar pe când visele încercau să se contureze mai frumos, mă sună Carmen, o gaşcă tocmai ajunsese în gară. Nu aveam putere să mp duc până la gară, dar, în schimb am reuşit să mă târăsc în pijama până în faţa blocului, să schimb două vorbe cu ei, şi să le dau cheia cu toate instrucţiunile de folosire ale ei (de parcă îţi trebuie trei şcoli să foloseşti o cheie). Mă întorc în pat, şi din nefericire, nu mai vine somnul. Deloc. Pe la 4, m-au sunat ceilalţi să mă anunţe că sunt în războieni, iar pe la 5.15 au ajung în gară.

Eu am reuşit să mă târăsc într-o sâmbătă dimineaţă, pe la ora 5.30 până la gară, unde, un grup mare şi vesel mă aştepta să îi duc către locul acela magic care avea duşuri şi paturi, proaspete, aerisite, care aşteptau să fie folosite. Am aşteptat o leacă până a venit autobuzul şi lumea părea uşor deranjată de toţi acei oameni care au invadat scaunele la ore atât de matinale de sâmbătă. I-am lăsat pe toţi să se bucure de apa caldă a duşului şi de răcoarea pe care o poate oferi o cameră de cămin de fete într-o zi toridă de august la ora 6 dimineaţa. În final, am reuşit să adorm pe la 10, până către 13. Eu zic că e mai mult decât destul.

Destinaţia următoare a fost Irish Pub pentru o haleală rapidă, o bârfă, şi o bere. Fiecare după posibilitatea de a consuma sau nu alcool. Destinaţia următoare a fost Polus center pentru ca lumea să vadă unde se va ţine, să ne întâlnim toţi voluntarii şi să discutăm despre echipele din care vor face parte. E o muncă uşor de sisif (presimt că iar mi se va face observaţie că nu ştiu mitul lui Sisif), iar cei de la sunet nu ne-au ajutat cu nimic, făcând verificările cam pe când doream noi să discutăm.

Până la urmă, am reuşit să ne grupăm, să urlăm, să fim ascultaţi şi să ne împărţim pe grupuri.

Evenimentul principal a început duminică pe la 8.15 când m-am trezit deoarece am avut impresia că am dormit prea mult, şi era adevărat din simplu fapt că trebuia să ajung la polus la 8.30, am ajuns pe la 8.45, dar am ajuns. Mi-am luat în primire lista şi laptopul, instrucţiunile de folosire, şi ziua de sfântă Mărie a început pentru mine într-un container pe la care, trebuia să treacă multă lume pentru a lua culoarea potrivită a brăţării pentru a se apuca de muncă. Din nefericire, cei 20 de la Imagistica nu mi-au făcut coadă mie, şi brăţările lor au fost date, la toţi, puse în pliculeţ şi numărate. Drept urmare ziua mea a fost utilă, reuşind să mă ocup de celalalte însărcinări pe care le aveam, şi să le ajut pe colegele mele de la acces staff când era coada prea mare în dreptul lor. Apa şi mâncarea erau la discreţie, şi cine nu a gustat din sandwiciurile alea de 50cm, înseamnă că nu a simţit adevărata valoare a concertului în sine.

Prima bombă a fost când eu am început să urlu “ce piesă e asta” pentru că începuse să îmi stoarcă fiecare centimetru al nervului, să o fredonez şi ştiam că îmi va lua undeva la două trei eternităţi până am să o găsesc. Din fericire, unul din voluntari mi-a spus ce piesă e, şi îi mulţumesc din suflet. Acum şi vecinii mei o urăsc, şi pentru că sunt pună, o pun aici, să o urască şi mai mulţi oameni

Pe la 3 am fost anunţaţi că e posibil ca porţile să se deschidă doar la 18.30. Începusem să ne gândim cu groază la reacţia mulţimii la această descoperire, dar Dilhan ne-a liniştit spunându-ne că se va decala cu 30-45minute, ceea ce nu înseamnă chiar atât de mult, totuşi dacă ţinem cont de toţi aceia care stăteau de pe la 7-8 dimineaţa în faţa porţii pentru a prinde un loc în zona a, atunci, poate că fiecare minut care trece contează. Bogdan se ruga din suflet să nu fie aşa, chiar dacă el nu de mult a ajuns când am primit noi vestea, dar, din câte ştiu eu, şi spune el, s-a distrat.

s-a dat drumul publicului, iar Carmen a avut prezenţa de spirit să filmeze, a ieşit ceva uimitor, parcă se dădea drumul la vite flămânde. Îmi pare rău că am făcut o astfel de comparaţie, dar seamănă izbitor !

la şase am luat în primire gemuleţul cu presă. Nu m-am plâns deloc mai ales având în vedere că eram lângă aerul condiţionat, care săracul, şi aşa se chinuia el să facă faţă căldurii din container, dar era mai plăcut decât afară, drept urmare, el şi-a făcut munca la care a fost supus. La presă eu personal puteam permite accesul doar reporterilor, fata care se ocupa de restul fiind cea care urma să preia cameramanii şi fotografii. Cel mai mult m-a scos din sărite un anumit fotograf, care m-a crezut pe mine vinovată de faptul că el nu a avut timp să îşi dea interesul în legătură cu acreditările pentru eveniment. Era foarte insistent şi agasant iar când a venit cu texte de genul “dă-mi să îmi completez foaia pentru acreditare” am rămas perplex. Mă uitam la el ca la oameni proşti, sau la maimuţe, dar nu cred că la zoo erau astfel de specimene.

Între timp, pe la 19.30 a apărut ză Piţi, şi aici nu mă refer la Piţurcă, ci mă refer la o domnişoară care vroia să fie voluntar, dar corsetul de pe ea mă făcea să cred că a venit la produs nu la fugit din stânga în dreapta. Ce e drept e că noi am fost relativ răutăcioşi cu ea şi am repartizat-o la o echipă cu mult sub onoarea ei, fiind pusă la persoane cu dezabilităţi şi toalete. Adică te rog, la ce decolteu avea, o şi vedeam punând curpapir la budă. Nu am plâns cu lacrimi când am văzut că nu a rămas printre voluntari cu toate că m-ar fi amuzat enorm să o văd, trăgând, chiar şi pe ultima sută de metri.

Mi-am terminat treaba, mi-am felicitat colegii, şi apoi, m-am dus şi eu, ca un gură cască veritabil, să observ de aproape ce înseamnă un concert Iron Maiden asta în cazul în care eu nu îi mai ascultasem, cel puţin nu intenţionat. Nu pot să zic că a fost urât pentru că nu a fost. Reacţia publicului a fost cea care mi-a spus că trebuie să simt muzica şi eu. Am încercat să înţeleg versurile, dar m-am gândit că mai bine scot albumul. M-am uitat la reacţiile celor care sunt fani de o viaţă întreagă şi am înţeles că asta este tot ce contează. M-au şocat părinţii cu copii poate mult prea mici, dar asta nu este o decizie care ţine de mine.

La final, făceam mişto unii de alţii prin faptul că vom fi nevoiţi să adunăm toate ziarele pe care le-au întins fanii pe o mare parte a platformei sălii sporturilor, şi se pare că am cobit, deoarece am fost rugaţi frumos să facem asta, nu le-am adunat chiar ziar cu ziar, şi unii spectatori ne-au ajutat să le adunăm, alţii erau prea adormiţi pe după garduri ca să mai poată să ne ajute. Mulţumim oricum.

Vreau să mulţumesc tuturor celor la care le-a mulţumit Liviu Alexa prin cuvinte frumoase, vreau să mulţumesc brigăzii de voluntari şi să le spun cu această ocazie că aştept încă poze în continuare. Vreau să le mulţumesc tuturor celor aproape 30.000 oameni, sau câţi or fi fost pentru că au făcut o atmosferă incendiară, şi tuturor oamenilor a căror nume le-am citit, şi recitit. Inclusiv acelui ziarst sexy de la Pro Sport pe care nu am apucat să-l iau de soţ, dar încă nu au intrat zilele în sac. Sper să vină concerte cât mai frumoase, mai mari şi mai importante la Cluj, pentru că merităm! Am fost cuminţi!

Mai jos am mai pus poze de la Radu, care le-a făcut, după cum se vede, pentru Best Music

Poze Iron Maiden la Cluj Napoca 2010

Adevărul este că ziua asta avut un miros de miercuri, păsările au cântat, şi toată lumea şi-a văzut mult prea ocupată de treabă. Nici tu nu ai avut timp să realizezi cu exactitate faptul că weekendul tocmai a început. Îl aştepţi încă de luni şi faptul că ziua asta are o aromă de miercuri nu te-a încântat deloc. Nici filmele de la televizor nu reuşesc să te convingă că azi e vineri, dar cu siguranţă ai convingerea că mâine este sâmbătă şi vei dormi cât îţi doreşte inimioara. Poate e aşa te vei deruta mai mult şi vei răsufla fericit constatând că deja este sâmbătă, şi ziua cea nasoală a trecut, şi vei bea un pahar de apă, liniştindu-te că nu ţi-a ieşit nimic pe dos, spre deosebire de acei nefericiţi, la care ziua care a trecut cu miros de miercuri, le-a stricat un weekend întreg.

Şi acum mă întreb, ce se întâmplă cu ziua de miros de vineri 13, având în vedere că dacă ziua în sine nu are mirosul ei, totul se schimbă, şi nicio superstiţie nu mai e valabilă

Dar asta nu contează. Important este cum te simţi şi motivul pentru care te simţi aşa, pentru că oricât de grele ar fi toate cele din jur, motivul este relativ. Nu cred că merită să plângi chiar dacă pare cea mai uşoară metodă de a te descărca. Trebuie să fie una mai bună, una mai uşoară care să nu te facă să te simţi al dracului de înjositor

gata. e prea lung şi prea mult

gata

I-am spus Don dinner, şi are în ea, tot ce găseşti prin frigider. enjoy …

a luat din frigider nişte cărniţă şi a tocat-o cubuleţe

un pic de slăninuţă

între timp eu am dat prin răzătoare caş şi telemea

el a pus nişte paste făinoase la fiert

până au fiert pastele, a tăiat pâinea


iar eu am început să mă chinui cu legumele

ştiu că în mod normal e gata repede, dar eu nu prea mă împrietenesc cu ele, aşa că la mine a durat, poate un pic cam mult.
În fine. Până când, eu m-am chinuit cu ele, tata a pus şi carnea la călit

a mai tăiat o ceapă şi a scos porumbul din conservă

eu am reuşit să fac salata de legume (nu ştiu nici acum de ce era nevoie de ea)

iar tata tocmai a scos o tavă şi a început să pună straturile cinei asfel :

1. porumbul

2. ceapa

3. paste

4. carnea

5. ouale

după ce a stat puţin la cuptor şi a ajuns aşa

apoi a pus caşcavalul peste şi a mai pus totul puţin la cuptor

după ce s-a rumeni caşcavalul, le-a scos din cuptor şi am pus mărar peste

am pus pâinea în cuptor la prăjit

apoi toate s-au aranjat pe farfurie, şi s-au servit

poftă bună!

Poftim??? Bun. Biroul de la social e fix în centru, drept urmare, ţup-ţup, hai înapoi în centru. Mă duc la birourile de la UBB, mă învârt, mă dau peste cap, găsesc socialul. O tanti mă întâmpină la uşă. Îi spun off-ul meu şi zice “la colega, înăuntru”. Mă duc şi mai spun o dată ce vreau “nu la mine, jos la secretariat, laşi o cerere”.

Ies de acolo, mă duc până la librărie. Cumpăr trei coli albe, iscălesc o cerere, uit ce dată e. Dau un telefon să mă asigur că am data bună, îmi iau cererea şi mă duc la parter să caut secretariatul. Mă duc, un hol, ce dădea în alte holuri, apoi un beci, apoi contabilitatea, apoi casieria. Şi secretariatul?? La contabilitate era coadă, din cauza celor care îşi lichidau dosarul de facultate. În schimb, la casierie nu era nimeni. Mă duc şi acolo, trei scârbe doamne sprijineau două scaune. Le întrerup bârfa poveştile on topic, ele se uită urât la mine îmi zâmbesc amabile, şi mă îndreaptă spre biroul de secretariat: “mai jos pe hol!” . Unde mama măsii mai jos, că de acolo vin şi nu-i nimic. Intru în primul hol care dădea în alte holuri, mă simţeam ca în catacombele egiptene, nimeni pe acolo. puteai să mori liniştit! O domnişoară amabilă mă vede ultra derutată şi-mi zice “ieşiţi pe hol, o luaţi în stânga, apoi a doua la stânga, şi prima la dreapta” îi mulţumesc şi încep să spun în gând două de dulce tipelor de la casierie, că e foarte uşor de găsit secretariatul măsii.

Ajung în sfârşit la secretariat. Tanti se uită la mine. Citeşte cererea şi mă întreabă “despre ce e vorba?”. Îi explic, şi îmi scrie pe o foaie, un număr de ordine şi un număr de telefon să revin, să îmi spună dacă a fost acceptată sau nu.

*timp pierdut până acum. o oră

Revin cu un telefon după câteva zile, aşa mai pe la 11. După multe snooz-uri mă dau jos din pat, şi sun la secretariat. Mă pune aia să aştept un moment, şi apoi îmi zice cireaşa de pe tort “nu la mine, sunaţi la social” E amabilă, îmi dă numărul de telefon şi cu cine să iau legătura. Sun la social. ora 11.35 nu răspunde nimeni. 11.37 – nimeni. 11.45 în sfârşit răspunde cineva, îmi face legătura cu persoana în cauză, discutăm tot ce trebuie şi apoi mi se răspunde “nu ştiu ce să zic în acest caz. O să vorbesc cu diectorul şi vă resun”. Mă pun înapoi să dorm, pe când adorm, tanti m-a resunat să îmi zică “da. e ok”, apoi pe când aţipesc iar, mă sună să-mi zică “dar, reuşiţi să ajungeţi până la ora 14?” şi zic “cel târziu la 9 suntem acolo” şi s-a liniştit. Mi-a urat o zi bună, şi cred că aşteaptă cu nerăbdare să cotizez cu nişte bani la salariul lor

*timp pierdut acum 30minute

acum, oare de nu m-a trimis administratoarea aia direct la secretariat cu o cerere, şi secretara nu m-a pus să sun direct la social, nu ştiu, dar dacă nu aş fi plimbat foaia aia, ce farmec ar fi avut? Doar ubb e instituţie de stat! în fund!

sunt unele greşeli în viaţă pe care îţi doresşti din tot sufletul să le mai faci. Chiar dacă sunt greşeli, chiar dacă doare, chiar dacă o să îţi blestemi toate zilele pentru că ai acceptat aşa ceva, sunt greşelile care te fac să te simţi special faţă de toţi acei străini care preferă să înveţe din greşelile altora.

da, eu prefer să învăţ din greşelile mele şi apoi să le cataloghez în două coloane. Tu şi restul. Glumesc şi exagerez spunând asta. O să-ţi iei lumea în cap prea mult dacă îţi dau până şi jumătate din importanţa pe care o meriţi pe lumea asta. Eu cred că ţi-a cam ajuns cât am scris despre tine, şi cred că uneori stai şi te gândeşti “o fi defectă fata asta? despre altu nu ştie să scrie?”. Ştiu să scriu şi despre altul. Te-ai gândit la faptul că data trecută am scris despre el nu despre tine? Nu? Da, e dureros să te gândeşti la asta.

Acum să trecem la lucruri serioase. Fiind vineri 6august 2010, vreau să spun la mulţi ani lui Dan, şi lui Raul, să-i felicit pentru apropierea cu încă un an de pensie, etc etc etc. Eu măcar sunt specială şi le spun asta pe blog! Cred că vor începe nişte categorii noi în blogul meu personal şi plin de aberaţii pentru că încep să mă plimb pe la medici, şi pe la instituţii de stat cu o foaie aiurea în mână. Se pare că pneumonia achiziţionată e făcută pe bază de stres şi oboseală. Cine dracu se mai îmbolnăveşte la plămâni de la stres şi oboseală? În decembrie când voi face inventarul aventurilor lui 2010, voi avea ce spune.