Monthly Archives: January 2018

Pororoca sau durerea unei familii

sună telefonul, o voce liniștită îmi șoptește la ureche: te-ai trezit? Haide, bea cafeaua și ne vedem la fără zece.

Da, m-am trezit, gata! M-am ridicat din pat și în 15 minute sunt funcțională!

Se pare că așa am zis, am verificat convorbirea din telefon, pentru că în realitate am adormit cu telefonul în mână înapoi – ca un prunc. M-am trezit, m-am uitat în jur. Întuneric afară. La naiba! Am ratat premiera!

Panică!

Mă uit cu ochii chiorâți la ceas: 18:30. Perfect. 20 minute. Sun la taxi în timp ce trag rapid niște haine pe mine, arunc portmoneul, fularul și mănușile în geantă și ies pe ușă ca un alergător olimpic. Doar că nu-s. Sunt iar în veșnica întârziere pentru că am dormit.

Ajung la timp la cinema și o cafea + sandwich vin în compania mea să mă ajute să mă trezesc.

Monica o să fie mândră de mine, mi-am băut cafeaua la filmul despre care a povestit ea multe. Yey!

Ce nu știam și nu mi-a spus nimeni, a fost că Pororoca nu este un film ușor de digerat, un film pe care să-l vezi cu ochii împăienjeniți în scaunul de cinema în timp ce cafeaua își face efectul. Citisem eu că e o dramă, dar am mai băut cafele pe drame.

După primele 10 minute mi-am dat seama că dacă îmi doresc să înțeleg ceva din ce se întâmplă pe ecranul din fața mea, va trebui să îmi beau rapid cafeaua și să atac dulciuri și mâncare.

2 ore și 30 de minute, mai precis 150 minute + 18 bonus de fidelizare pentru premieră. Mai precis, trei ore și-un pic de stat în cinema, cu ochii bulbucați la acțiune și în gând cu titluri de ziare care strigă ȘOC ȘI GROAZĂ.

Pororoca este un film greu. Pentru mine a fost greu. Drama unei familii, pierderea unui copil – chiar dacă nu este pierderea cu care sunt oamenii obișnuiți: moartea. Dispariția unui copil care stă doar în secunda aceea de neatenție în care a fugit și nimeni nu știe ce s-a întâmplat. Da. Adevărul este că cei mici sunt curioși. Oricât de mult încearcă părinții să le explice că nu toți străinii sunt oameni buni, zâmbetele lor inocente și tona de idei care le vin în cap, sunt lucruri de care unii oameni profită.

O astfel de dramă aduce cu ea o suferință care este greu de exprimat. Fie că este vorba în scris, în teatru sau pe ecran. Atunci când suferi, o faci în interiorul tău, iar exteriorul se conturează doar cu cearcăne de plâns, nesomn și stres. Toate combinate cu sentimentul acela care sapă în tine adânc. Dorința de a fi bine, de a avea un răspuns, de a căuta o soluție, de a avea, așa cum spun englezii: closure.

Un lucru care m-a impresionat a fost că tot filmul se axează pe durerea tatălui. Mama, se ascunde, așa cum fac toate mamele. Își ascund suferința și încearcă să protejeze tot ce a mai rămas din familie, sperând – poate – că totul se va termina cu bine, iar coșmarul va lua sfârșit. Vinovăția tatălui și suferința lui, o poți vedea frumos etalată pe ecran. Toate stadiile de suferinșă. Obsesia, gândurile, vina, durerea, toate le vezi în ochii personajelor și le simți de parcă îți respiră în ceafă.

Cumva, fără să vrei, începi să te gândești la toți oamenii pe care i-ai pierdut. Te gândești la toți copii din parc, oamenii dubioși sau chiar frumoși pe lângă care treci. Te duci cu gândul spre lucrurile rele care se întâmplă în jurul tău, dar pe care, le ignori – nu au loc în bula ta de fericire.

Pororoca este trezirea la realitate și trimiterea directă în coșmar. Coșmarul lucrurilor care se întâmplă în jur. Durerea oamenilor apropiați de noi, pe care nu știm cum să o ținem. Durerea noastră, durerea pe care o ignorăm dar care, combinată cu disperare, ne face să devenim slabi, răi, încercănați. Îndepărtăm toți oamenii de noi și cumva, ni se pare că nimeni nu ne înțelege. Cei din jur empatizează cumva, vor să ajute, dar fiecare își vede în felul lui de viața sa. Autoritățile sunt poarte prea în urmă cu multe, depășite sau fără puterea de a găsi răspunsurile pe care le căutăm.

Pororoca, este, exact cum spune numele, valul care ne răvășește.

Mergi, lasă toate ideile preconcepute despre filme românești și mergi să vezi o poveste care te va îndrepta puțin de spate și te va face să te gândești mult la lucrurile despre care îți place să comentezi sau să dai cu părere fără să ai toate faptele. Judecăm de dragul discuției părinții și metodele de parenting, dar adevărul este că viața este simplă: o secundă de neatenție este ca un val care îți schimbă tot cursul vieții – definitiv.

Pinguinul din statia de autobus

Noaptea încă nu s-a ridicat de peste oraș. O cred și eu, a fost frig azi-noapte, cred că și ea – săraca – a înghețat. Oameni confuzi pe străzile orașului bântuie de parcă sunt în căutarea celei mai mari doze de cafea intravenoase pe care ar putea să o ia la ora la care nici zorile nu și-au deschis pleoapele. Metaforele curg în mintea prea confuză, printre gândurile zilei și așteptarea eternă a zilei de salar. Maturizarea vine în așteptarea continuă a zilei de salar, restul zilelor sunt doar niște zile de luni deghizate în mini weekenduri – pseudo concedii de două zile.

Cojoacele pufoase, căciuli și glugi, nasul în telefon și un legănat de pe un picior pe altul în stația de autobus. Așa trec minutele prețioase ale dimineții. Toți adunați într-un colț, mini-pinguini care așteaptă să vină baba Dochia să îi dezbrace. Unde esti bunico, tu cu toată căldura ta, hai azi că mor de ald și de frig. Confuzia se blochează la fel ca minutele pe tabela care anunță ora la care va veni limuzina comunală.

Poate că duamna primar nu s-a îndurat să le dea bucureștenilor această bucurie pentru a nu-i amăgi. Dar noi aici , în inima Ardealului, unde timpul stă în loc până devii prieten cu el și poți să în chemi unde vrei tu… Aici nimeni nu pierde timpul. El e acolo unde l-ai lăsat. În stație, blocând tableta de afișaj.

Minutele trec, cel puțin cele de la ceas. Celelalte din jurul tău s-au oprit. Poate ceasul companiei de afișaj s-a oprit sau e tabela stricată. Poate timpul ne joacă feste. Hai mă, timpule, lasă-mî în treaba mea!

Dar apoi vântul rece vine iar, norii încep încet să se risipească și parcă dintr-un colț al orașului auzi cum dimineața începe să se ridice ușor din pat și să își bea cafeaua. Soarele răsare într-un colț al garajului companiei și un gigel probabil strigă prin parcare: Haide bă, că te așteaptă muritorii, hăhăhăh!

Zgribuliți ca pinguinii, facem trotuarul. De pe un picior pe altul, cu gâtul lungit după mașină. Apoi șoc și groază, apar. Apar pe rând cam toate de care ai și nu nevoie. Bălăngănindu-ne ca pinguinii, mergem toți să așteptăm să ni se deschidă ușa.

Diminețile încep atunci când o ușă se deschide și tu te bucuri că cel de lângă tine are un parfum mișto.