O poveste despre punctualitate

Zilele trecute am avut tot felul de aventuri la capitolul punctualitate. Adevarul este ca poate eu nu sunt cel mai bun exemplu sa comentez la acest subiect. Am o cunostinta, nu stiu cum se facea, dar de cate ori trebuia sa ma vad cu ea intarziam macar jumatate de ora. Uneori nu se numea intarziat ci doar mutarea intalnirii. Rareori ajungeam mai repede. Am o alta cunostinta, tot timpul ma sincronizam si ajungeam tot cu 10 minute mai repede, iar persoana intarzia macar 20. Stiam intotdeauna ca am jumatate de ora pentru mine. Uneori nu era util.

Am o alta cunostinta la care-i spun ca ne vedem la 6:30, iar eu ajung la 7 fara nicio mustrare de constiinta, pentru ca stiu ca mai devreme de 7:15 nu va ajunge, chiar daca intalnirea a fost stabilita pe 6:30. In timp mi-am dat seama ca nu pot comenta despre intarzierile altora atat timp cat si dupa mine se asteapta, drept urmare am inceput sa ajung ori la fix, ori macar cu 2 minute mai repede. Nu e mult cand spui doua minute, dar nici putin nu e. E un gest de a ajunge putin mai repede.

Zilele trecute a fost aventura suprema la capitolul intarzieri.

  • 9:30 “ajung in jumatate de ora”, pe la 10:45 dau sa plec si ma intalnesc cu persoana in usa localului “am venit! “
  • 4:40 “ne vedem intr-o ora in Flowers”, bunul simt al telefonului face ca la 5:43 sa mi se spuna “acum pornesc din Someseni”
  • “fetelor, vedeti ca eu nu pot sa stau mai mult de o ora, hai sa ajungem toate la timp”, spune ea ajungand cu 23 minute intarziere. Se intampla
  • evenimentul incepe la fix. zero-zero. Bun. evenimentu a inceput la fix. 23 minute fix trecute dupa zero-zero
  • “ne vedem in 30 minute!” spun eu uitandu-ma la ceas. “perfect” spune interlocutorul meu. A uitat sa-mi spuna doar ca el o sa ajunga la aproape o ora dupa alea 30 minute
  • “hai sa mutam intalnirea de la 12 la 13”, perfect, ajung la 12:50. Persoana mea a ajuns la 14:30

Nu inteleg, de ce ne place sa ne batem joc de timpul altora? E vina mea ca le tolerez, e vina mea ca-i astept, ca le dau apa la moara, ca le dau sanse. De acum imi asum cu mana pe tastatura ca invat sa ajung iar cu 2 minute eroare. In sus sau in jos, dar nu mai mult. Promit, de altfel, cu mana pe aceeasi tastatura ca nu mai tolerez nici macar o secunda asteptatul de 10 minute (nu mai se cuvine sfertul academic) incepand cu minutul in care am ajuns eu. Pentru toate celelalte intarzierile, exista telefon, cu care se anunta orice delay. Un mesaj de genul “sunt pe drum”, “intarzii putin”, “hai sa o lasam pe alta data”, este de bun simt.

Revansele atunci cand iti bagi picioarele in timpul celuilalt sun i-n-u-t-i-l-e.

#dontbelate!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Anti-spam :D Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.