Unde se duc visele…

Foarte multa vreme m-am distrat in sinea mea de faptul ca blogul se numeste spioana, iar eu am ajuns sa am parte de a vedea diverse evenimente inca de cand erau in faza de : hai sa scriem totul pe hartie sa vedem cum arata. Am devenit propriul spion al unei ere in care totul se invarte in jurul evenimentelor. Totul se invarte in jurul multor orgolii personale in care fiecare incearca sa dovedeasca asa cum stie el mai bine ca este mai bun decat celalalt. Asta este selectia naturii, cine persista cel mai mult este un invingator. Iar daca reuseste intr-un mod gentil si dragut sa ii calce pe cap pe toti ceilalti cu atat mai bine. Inca un punct in plus.

In ultimul an am auzit o multime de proiecte frumoase. Unii le-au materializat mai mult sau mai putin. Altii s-au multumit doar cu ceva foarte aproape de proiectul lor, dar care totusi semana cu ceea ce-si doreau ei. Am invatat de-a lungul timpului ca lucrul la care visezi in starea initiala se va deforma in functie de ceea ce vrei ca rezultat final. Uneori astea nu se pupa intre ele, iar tu nu reusesti sa-ti dai seama.

Eu nu inteleg altceva. Unde se duc visele noastre?

Visam la proiecte, pe care sa le facem. Lucram la ele indeajuns de multa vreme. Le materializam pana intr-un procentaj destul de mare. Devenim foarte absorbiti in faptul ca trebuie, neaparat sa facem ceva destul de original incat sa se rupa gura targului, iar la final, acceptam ca proiectul sa se multumeasca si cu ceva putin. Ceva putin care e totusi destul de original, va rupe putin gura targului, dar poate din lene si comoditate nu am reusit sa facem acel BOOOM care sa o rupa asa cum visam la inceput.

Visul nostru este tot acelasi, dar cumva, il modelam pe o varianta foarte slaba a lui – pentru ca este totusi indeajuns de buna incat sa rupa gura targului. De ce nu facem totul atat de perfect incat sa nu existe o varianta slaba a unui vis? De ce ne lasam visele sa treaca pe langa noi si nu punem dracului picioru-n prag si luam atitudine la ele. Ne place oare atat de mult sa asteptam, pana cand visul se derioreaza? Ne lasam atat de mult captati de stres, de vise, de spaima unui esec incat uitam care este ideea de la care a plecat?

Am vazut atat de multe vise frumoase care au avut doar conturul desenat. Atat. Am vazut vise care s-au conturat mai departe. Oameni coplesiti de esec sau atat de bucurosi de succes incat au crezut ca visele lor se vor umple doar din vointa celorlalti. Nu stiu ce s-a intamplat cu toata puterea de a crede in noi. Am inceput sa cred ca am conturat-o prea mult vrand sa demonstram ca suntem mai buni decat ceilalti. Nu trebuie sa demonstram nimanui nimic. Simtim nevoia de afirmare, dar singurul caruia trebuie sa-i demonstrezi ca esti mai bun, ca esti alt om, ca ai putere, esti tu. Iti demonstrezi tie niste lucururi. Atat timp cat doresti sa le demonstrezi altcuiva, nu conteaza. Pentru ca se va lansa o lupta de orgolii nu neaparat constructiva. Se va construi un razboi de demonstratii care va fi uitat de vreme. Mediocritatea vine in interiorul orgoliului. Orgoliul este zidul ala pe care-l construim in jurul nostru atunci cand demonstram ca suntem mai buni decat X, dar nu suntem mai buni decat ceea ce am fost cu o zi in urma. Trist. Pacat.

Nici eu nu am dreptul neaparat sa arunc cu pietre pe tema asta. Dar eu sunt hotarata sa fac ceva sa schimb asta la mine, nu la cei din jur. Vreau sa ma reeduc. Vreau sa fiu schimbarea pe care vreau sa o vad in mine. Restul, orice ar fi el, e un joc al orgoliului si rautatilor gratuite. Vreau sa continui sa vad cat de negru e paharu ala cand e pe jumatate plin, dar vreau sa-i invat pe altii sa il vada rosu – niciodata gol.


sursa foto

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Anti-spam :D Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.