cuvinte, sentimente, ritm. The Mono Jacks

Nu stiu de ce, dar uneori raman doar blocata. Ochii pironiti pe scena. Sunt in fata ei si nu mai aud decat cateva cuvinte vagi care se imbina aproape perfect cu gandurile mele. Totul imi zboara in diverse locuri iar eu sunt blocata, fara sa am puterea sa ma misc, simt toata muzica, o simt cum ma rascoleste, ma uit la fiecare dintre cei de pe scena sa vad : simti si tu ce simt si eu?

Ar fi cliseic. De cate ori ma gandesc la astfel de lucruri imi vine sa-l sun pe Horia sa imi mai trimita niste exemplare din Un spatiu periculos, Kelley Eskridge. Sa imi trimita pentru ca vreau cat mai multi oameni sa traiasca ceea ce traiesc eu. Vreau sa fie o gramada care sa-mi spuna : da, ar fi frumos sau da, si eu simt asta.

Ador, ador sa stau in primul rand, sa-mi bubuie boxa langa bere, sa ma uit si sa zambesc. Sa mi se intoarca zambetul sau doar, pentru un moment sa se opreasca timpul. Dar timpul se opreste cand pasiunea lor pentru muzica, a fanilor pentru ei, toata combinatia asta fatala ne face pe cativa dintre noi sa tanjim dupa voce a doua zi. Tanjim dupa bauturi calde si ne gandim : cat de tare a fost aseara.

Ador cu tot sufletul oamenii care se dedica atat pe scena. Rar vezi asta. De fapt, cred ca asta se vede doar din primele randuri, unde se inghesuie lumea, unde, in patratelul tau fumezi si admiri. Inchizi ochii si visezi, te lasi purtat de vocea de langa tine, te lasi purtat de ceva mai mult decat youtube si casti in urechi. De ceva mult mai tare : de un live.

Apoi, in final, gandurile combinate cu muzica. Toti monstrii din capul tau iti spun : fa-o! Nu vrei sa scoti telefonul din buzunar, te razboiesti cu tine si te enervezi (iar) uitandu-te la toti oamenii fericiti din jurul tau si simtind ca tu nu mai ai aer. Nu mai poti sa respiri iar muzica este acea constiinta ingrozitoare care-ti spune, iar si iar, la nesfarsit : fa-o !

did the rain make you run? come back girl ! – am sa vin, primeste-ma si am sa vin. Nu trebuie sa ma chemi cu o durere de orgoliu, nu trebuie nici macar sa il calci pe el, trebuie sa o vrei.

freeze the time, you’re so beautiful tonigh! – da, esti. imi zambesti (zambeai), erai acolo, si vorba cantecului let’s start pretend that we are lovers. Am facut aia, a mers binisor, unde saracia am lasat concretul, de ce am lasat joaca sa aiba ceva de spus in toate astea?

Pana la urma, cand totul se termina, raman iar cu aceeasi obsesie.

You’re making promises that you can’t keep!

Vinovata. Fara premediatare dar totusi poate constient. Incerc sa evit actiunea promisiunilor si viselor. Cine sunt eu sa judec gandurile? Cine sunt eu sa ma las purtata de vant? Vocile altora care pur si simplu sunt mai puternice decat constiinta noastra. Vocile si muzica, sentimentele lor in care te regasesti.

Constiinta perfecta? o melodie !

Constiinta perfecta? Mono Jacks !

Constiinta perfecta ? Ce rost mai au toate astea daca nu le poti schimba? Ce rost are tot? Inchide ochii, bucura-te de concert. Deschide-i, rosteste pe varful buzelor versurile, uita-te la pasiunea lor, uita-te la toate cablurile de pe scena. Doreste-ti sa stii ce simte. Gandeste-te daca ei mai suporta caldura, gandeste-te la tot ce simte publicul. Lasa toate gandurile dracului, goleste-ti mintea si bucura-te de fiecare acord, de fiecare vers, de fiecare zambet. Urla cat te tin plamanii : bis !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Anti-spam :D Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.