cimitir al mortii mele …

Eu sunt destul de morbida. Uneori chiar foarte morbida ajungand in niste discutii care nu creeaza cea mai frumoasa imagine in fata ochilor. Am placerea morbida de a ma plimba prin cimitir si a admira totul de parca ar fi un muzeu aparut peste noapte. Stiu ca nu ma va manca nimic, iar povestile despre stafii de prin cimitire ma lasa rece. La cata paranoia poti avea, o pisica ce se plimba printre morminte facand zgmot e destul sa-ti dea filme cat sa-ti ajunga o viata. Cei care pazesc astfel de locuri sigur au povesti incredibile despre pusti pe care-i apuca grandomania, curajul si paranoia dupa apusul soarelui in cimitir.

In una din primele mele vizite indelungate la Bucuresti, am mers cu un prieten prin Bellu, deoarece eu vroiam. Ma documentasem bine inainte stiind anul in care s-a construit, de ce, care sunt oamenii importanti, etc. Pentru ca aveam chef de plimbare am lungit mult timp drumul printre morminte uitandu-ne la avocati care au murit cu prea mult timp in urma, familii intregi in aceeasi groapa, cripte facute superb ca si scultura, mesajele inscriptionate pe multe dintre ele.

Aveam niste poze superbe din cimitirul din manastur. Din pacate nu am gasit decat una, cu un text. Al doilea text nu l-am gasit. E destul de ciudat sa faci poze in cimitir mai ales cand e atat de multa lume, cum e de luminatie, dar mie atmosfera din ziua aia imi place la nebunie. Intr-un fel foarte sadic , cimitirul e viu.

Aveam o poza epica, o sa o gasesc eu si o sa o uploadez. Acum cativa ani, de luminatie, eram in cimitirul central admirand sculpturile de pe pietrele funerare. A fost un soc sa descopar ca pisica aia sculptata super realist – era vie! Logic ca era un cotoi alb pe o piatra funerara alba, altfel inima mea n-ar fi putut sa se opreasca pentru cateva secunde.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Anti-spam :D Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.