Un compliment

Zilele astea mi s-a făcut un compliment la care – sincer să spun – nu mă așteptam. Pe de o parte am constatat că nu sunt înstare să accept complimente, pe de altă parte m-a pus ușor pe gânduri.

Mi s-a spus, zâmbind și sincer „ești așa de ciudățică”

DA. Am luat-o ca pe un compliment, pentru că zâmbetul ăla nu putea să mintă. Cum aș putea spune că nu sunt. Fac curat doar după miezul nopții, sunt isterică la fel de mult cum sunt calmă. Sunt egocentrică dar totuși iubesc pe toată lumea și mă atașez ca un câine de toți nemernicii din jurul meu (nu mă refer doar la persoanele de gen masculin). Sunt atât de proastă uneori încât atunci când stau să mă gândesc la asta râd singură.

Am colecție de cuburi rubice, chitanțe cu întârzieri la bibliotecă și să nu uităm cumva colecția mea de monede. Realizez că lucrurile de care mă plâng sunt din vina mea și atunci mă plâng parcă mai cu spor. Uneori am impresia că sunt prea tânără să gândesc multe dintre lucrurile astea, dar în același timp sunt o copilă incurabilă, d-aia îmi dezvolt propria mea herghelie de unicorni.

Sunt o ciudată pe care o iubește la fel de multă lume câtă o și urăște. Sunt o hateriță sociabilă.

Trebuie să învăț atât de multe rahaturi în viața asta, încât uneori mă tem și vreau să fug în lume. Știu că asta nu este o soluție deoarece atunci când mă voi întoarce din evadarea mea toate lucrurile vor fi acolo unde le-am lăsat.

Ar trebui să învăț să apreciez complimentele, să mai iert (nu, nu e un moment în care voi începe să fac pace cu oamenii din jurul meu, ăia rămân acolo încă o perioadă cel puțin dublă ca până acum)  și să păstrez curățenia din viața mea mai mult de 10 minute. Pași mici …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Anti-spam :D Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.