Monthly Archives: April 2011

Inainte de toate, suntem copii

Toti spunem ca incetam a mai fi copii atunci cand suntem adolescenti. Incetam a ne juca atunci cand crestem si devenim sa spunem impovarati de responsabilitati. Devenim indeajuns de maturi incat sa intelegem ce se intampla in jurul nostru. Sa stim ce e bine si ce e rau, sa stim ca nu mai suntem la varsta la care trebuie sa ne prostim, sa ne cumparam jucarii si ca trebuie sa facem ceva pentru a castiga bani, a ne gasi un rost in viata si o multime de alte ganduri care nu pot decat sa ne innebuneasca inainte de vreme. Traim in asteptarea pensiei inca de la o varsta prea frageda si speram ca atunci vom avea timp sa dormin si sa ne relaxam. Dormim toata viata pentru ca restul din ea il facem in scoala sau muncim ca robii pe-o plantatie. Uitam sa mai respiram si glumim prea rar. Suntem nervosi, toti dintre noi, artagosi si ocupati. In fata sau in spatele monitorului uitam ce mai inseamna viata aia pe care acum o privim de pe geam. Intelegem de ce altii urlau la noi intr-o vreme pentru ca acum am ajuns noi cei care urlam la ei. Intelegem de ce lumea e rea pentru ca am ajuns sa fim ceea ce nu doream si asta pentru ca involuntar suntem oameni in primul rand.

Nu cred ca pe masura ce inaintam in varsta uitam sa fim copii. Nu cred ca reusim vreodata sa nu fim. Ne cumparam jucarii chiar daca ele se umplu de praf sau daca avand multa durere in suflet le donam, pe la unii care chiar au varsta necesara sa se joace cu asa ceva. Noi am crescut, nu mai suntem copii sa ne jucam cu asa ceva. Am crescut ce-i drept dar tot avem jucarii de oameni mari. Smartphone-uri de ultima generatie pe care trebuie sa le avem “toti copii au”. Ne mandrim cu aplicatii pe ele si le facem in ciuda la cei care nu au Android. Ne luam masini, puternice, facem trucuri cu carti de joc, dansam in “discoteci” si ne prostim pe strada facand alti oameni plini de griji invidiosi “uite la aia cum n-au nicio grija”. Facem fete care zambesc pe mancare, acum mancarea nu mai e facuta din nisip si apa, ci din aluat. In afara de lucrurile cu care ne jucam, s-a schimbat ceva in noi? Nu cred, cel putin nu mi se pare.

Am crescut dar barfa si invidia pentru ce are celalalt nu am pierdut-o. Daca atunci cand eram mici ne strangeam intr-un grup si radeam de altu, ce ne face pe toti sa credem ca acum s-a schimbat? Ca nu mai e la fel? Da pe naiba, si acum suntem invidiosi ca ala face nu-stiu-ce, suntem egoisti si vrem sa tinem pentru noi totul. Nu spunem la nimeni si avem secrete care incep cu “iti spun, dar sa nu mai zici la nimeni”. Ce-i drept e cel mai veritabil secret pe care-l putem avea, si toti stim sa-l spunem si la ceilalti, altfel ce farmec are : “iti spun, dar te faci ca nu stii”. Tot mai facem misto pentru ca ala s-a pupat cu celalalt si spunem “ah, ce scarbosi sunteti” si “hahaaa la x ii place de y”. Nu, nu ne-am maturizat pentru ca copilul din noi iese la suprafata cu fiecare ocazie pe care o are.

Acum nu mai asteptam sa se stinga lumina sa ne tinem de mana pe ascuns, ci dam vina pe o bere si dansam de ne dor picioarele trei zile. Ne ascundem in colturi de baruri sa ne pupam pana cand simtim bliturile care ne fac sa realizam ca nu suntem singuri si stingheriti ne retragem la socializare.

Sunt multe diferente intre copii de la o generatie la alta, dar noi nu ne maturizam in acelasi timp cu ei, nici tehnologia si nici viata nu ne va maturiza. Ramanem copii pana in clipa in care murim. Copilul din noi traieste si iese la suprafata de cate ori are ocazia si chiar daca nu vrem sa recunoastem toti stim ca e acolo, si asta se vede atunci cand ne bucuram pentru orice atentie care ne aduce aminte de vremuri indepartate.

Am crescut. Nu mai suntem inocenti. Acum intelegem lucrurile diferit. Nu mai rade lumea de noi cand interpretam termeni gresit. Nu mai avem curiozitati despre sex. Credem in iubire intr-un fel diferit. Ne scriem sms-uri nu bilete de dragoste, dar e acelasi gest : afectiune. Nu mai credem in mituri si chestii transformate de comercializanti in mari tam-tam-uri dar ne e dor de zilele cand  o faceam, cand ne bucuram de surprize care acum, de cele mai multe ori ne dezamagesc.

Nu cred ca ne maturizam vreodata. Suntem la fel ca atunci cand eram mici, doar ca acum, suntem mai constienti de consecintele faptelor noastre. Un videoclip care trebuie savurat. El ca videoclip, nu ea ca melodie.


 

despre tine

de cate ori sunt prost dispusa mi-e greu. Mi-e greu sa ma binedispun, sa-mi sterg din minte toate cuvintele alea care ma deprima si care ma fac sa cad la pamant. Melodia asta imi aduce aminte intotdeauna ca eu sunt singurul responsabil pentru starea in care ma aflu. Dar eu imi fac ganduri negre si nu inteleg de ce imi place sa ma torturez. De ce imi place sa ma uit la altul “mai prost ca mine” si sa vad cum ajunge sus, cum si eu as putea sa fac chestia asta. Stai. As putea? Dar de ce nu pot? Eu de ce nu am cum sa fac asa ceva? Eu nu stiu sa zambesc? Sa ma documentez? Sa fac proiecte si sa fiu buna in ce-mi place? Trebuie sa raman intre cei care nu fac ce le place?

De ce trebuie sa imi spuna tot timpul cineva ca-s bun in ceea ce fac pentru a avea chef de lucru? De ce trebuie sa-mi arate cineva partea buna a paharului ca sa am buna dispozitie? Chiar avem nevoie de totul in jur? Nu! Pot si singura sa fac ce vreau si sa fiu bun in asta. E o lume rea si fiecare e pe cont propriu.

Mi-am pus pe usa camerei un mesaj: De maine totul va fi al meu, e vreo problema?

Pentru ca totul este al meu, eu sunt seful deciziilor mele. Eu sunt cea care se decide sa se arate lumii asa cum vrea, si eu sunt cea care suporta consecintele atunci cand lumea interpreteaza. Eu sunt cea care rade si da subiecte celor care nu au viata. Sunt cea care decide sa nu raspunda la invidii si care accepta zambind provocarile. Ma simt importanta pentru ca sunt! Am lumea mea in care cred ca totul se invarte in jurul meu pentru ca asa este. Sunt convinsa ca toti bitii din jur si haterii si tot ce este menit sa-mi spuna ca nu pot de fapt imi demonstreaza ca pot!

DA! Pot sa fac bani din chestii care-mi plac pentru ca asta este ceva ce toti vrem si ce eu reusesc sa realizez. Pot sa imi vad de viata mea si sa adun indeajuns de multa experienta incat sa povestesc macar nepotilor.

Si atunci? De ce? De ce sa nu fac ce visez? De ce sa-i las pe altii sa-mi demonstreze mie ceea ce eu stiu ca nu e adevarat? Chiar trebuie sa treaca fiecare zi in care sa simt nevoia de a ma motiva?

Cand vad in jurul meu, cum altii reusesc, ma ambitionez.

Cand simt ca nu mai pot, respir, imi fac curaj, merg mai departe.

Cand simt ca nu mai cred, ma plimb.

Cand vad ca am reusit, ma bucur

Cand vreau sa vad altii ca mine, caut campanii, cum ar fi a celor de la StartEvo (au si facebook) care cauta oameni care reusesc si-i arata la lume, ca sa ne demonstreze ca perioadele proaste sunt pentru ca ne lasam coplesiti de esecuri in loc sa lucram la a le micsora. Da, stiu ca un esec te demoralizeaza, dar daca te incapatanezi sa-l transformi in reusita, satisfactia e garantata.

Despre fotbal : catharsis

CATARSIS ({s} gr. katharsis „purificare”) 1. Cuvînt utilizat inițial de Aristotel pentru a desemna efectul de purificare a pasiunilor pe care-l producea tragedia asupra spectatorilor. 2. (în psihanaliză) Eliberarea, sub formă de emoție, a unei reprezentări refulate în inconștient și căreia i se datorează anumite tulburări psihice.

FÓTBAL s.n. Joc cu mingea practicat pe un teren de anumite dimensiuni între două echipe de câte unsprezece jucători, care pot lovi mingea numai cu piciorul sau cu capul pentru a o băga în poarta adversarului. [Var. futbol s.n. / < engl., fr. football < engl. foot – picior, ball – minge].

 

Fotbalul a ajuns în timp unul dintre cele mai iubite sporturi, reușind din nevericire să umbrească celelalte jocuri. Trebuie observată asemănarea lui cu teatrul: regizorul se transform în arbitru, actorii în jucători, companiile teatrale în federații, criticii în comentatori. Singurii oameni care rămân la fel, sunt spectatorii. Ei își păstrează locul pe scaune, admirând, amuzându-se și simțind fiecare moment ca și cum ar fi cel mai important. Discută mult timp despre, mult timp înainte și întotdeauna știu ce ar fi fost mai bine. Oamenii au fost educați de-a lungul timpului să fie atenți la alții pentru a învăța despre ei înșiși. Acest lucru se observă prin emoțiile pe care le au de-a lungul unei piese de teatru sau al unui meci de fotbal.

Fotbalul este bineînțeles un joc care pentru o masă mare a populației exprimă mai multe lucruri decât ar putea exprima o piesă de teatru. Acest lucru nu este discutabil, dar este de subliniat faptul, că în perioada elisabetană și teatrul și fotbalul au fost cenzurate, din nevoia de a arăta oamenilor că este nevoie de educație. Soldaților că nu distracția îi va face eroi, iar boierilor că această distracție îi ajută să pară mai importanți, mai ales în fața reginei, cât și în fața oamenilor de rând, care ajungeau să-I admire pentru acest lucru.

Emoțiile puternice despre care vorbea Aristotel în Poetica, făcând referire la tragediile grecești, vorbesc mai mult despre c ear trebui să simtă actorul, sau concluzia finală care ar trebui lansată la finalul tragediei. El totuși folosește cuvântul ca pe o metaforă, transformând toate aceste emoții puternice într-o purificare.

Inspirată din analogia practicii „purificării„ în întreaga medicină greacă veche (catharsis e termenul folosit în scrierile hipocratice pentru opreațiunea de eliminare a „umorilor„ trupului) atribuind de altmiteri fenomenului pomenit de definiția aristotelică a tragediei o valoare tămăduitoare care a și făcut-o cunoscută sub numele de „teoria patologică„ a purificării.

”Tragedia este imitația unei acțiuni alese și întregi, de o oarecare întindere, în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit după fiecare din părțile ei, imitație închipuită de oameni în acțiune, ci nu povestită, și care stârnind mila și frica săvârșește curățirea acestor patimi” . Poetica povestește în cpntinuare despre folosirea muzicii în educație, unde melodiile caracterizate de autor au rolul de a purifica sufletele prin  înșiruirea pe care o execută asupra oamenilor.

„Unii oameni sunt mai stăpâniți de această pornire decât alții. De aceea îi și vedem, după ce și-ai lăsat sufletul pradă muzicii, potoliți de melodiile sacre ca și cum ar fi avut parte de o vindecare sau purificare„

„O asemenea prefacere se petrece în chip necesar în sufletul milostivilor, fricoșilor și al firilor pasionale îndeobște, în ceilalți, în măsura în care fiecare e înclinat spre asemenea sentimente. Toți însă, deopotrivă, încearcă un soi de purificare și o ușurare întovărășită de desfătare„

Aceste definiții pe care Aristotel le dă cuvântului catharsis în lucrarea lui Politicii , sunt mai mult decât deajuns pentru a revedea în ele spectatorii de sport în special cei de fotbal. Este vorba despre spectatorii de fotbal ai ultimelor secole, cei care se dedică atât de mult jocului care se petrece sub ochii lor încât se îmbracă asemenea lor, le învață biografia, imnul, istoria echipei, și trăiesc alături de jucători fiecare moment. Sentimentele sunt atât de puternice în ei, încât energia pe care o consumă este uimitoare. Într-adevăr, aici nu este întotdeauna vorba de o purificare, așa cum a folosit Aristotel termenul, dar el, fiind folosit ca o metaforă, poate fi înțeles sub mai multe forme.

Luând a doua explicație catarsisul văzut ca  eliberarea, sub formă de emoție, a unei reprezentări refulate în inconștient ar putea ilustra fotbalul bine, în general jocurile care se termină violent în tribune. Violența din tribune arată de fapt eliberarea emoțiilor, adunate, a nervilor, a bucuriilor, invidiei, etc. Toate acestea, încep a fi emanate pe parcursul unui joc de fotbal, reușind să facă publicul să se consume mai mult decât ar reuși un alt eveniment. Sentimentele pe care le adună doar privind acest joc, și emanarea lor pe parcursul jocului, cuvintele, gesturile, tot, spune despre publicul de fotbal ca este unul care trăiește la aceeași intensitate ca cel care joacă, pe spatele căruia stau mai multe mize.

Asta înseamnă fotbal. D-aia ne place. D-aia îl adorăm, ne batem și devenim fanatici. Aruncăm cu orice oriunde și ne  simțim deprimați când nimic nu iese.

 

RoboBlog. Primul robotel al blogarilor

Nu e vorba nici de Wall-e nici de RoboGandacelul este vorba de RoboBlog. Cel mai si cel mai aracetat robotel al on-line ului romanesc, nu doar clujean. Dupa vreo 4 echipe a diversi oameni (4-5 + copii ) amu ficare cum poate 😀 un cos jumate de pachete de tigari (iadul nefumatorilor) vreo 4-5 litri de aracet, s-a nascut, tantos si furmos 😀 RoboBlog.

Copii au fost foarte incantati sa ne ajute, spre disperarea parintilor care i-au primit inapoi plini de aracet 😀 Oamenii au fost foarte “mă ce faceți acolo?” si nici paza nu prea stia ce se intampla.

Oamenii care au ajutat cu sudoarea fruntii la descoperirea noii creme exfoliante de maini : aracetul , au fost (in ordinea numerelor de pe tricou) : Zaineasca , Ciulea , Vasile Manu , Marian Hurducas , Radu Palacean , Alex Ursa, Monica , Laci , MironeascaRobintulipandsunshine , Labo as Mihai Labo , Alma , Alex Bartis

Marea televiziune TvDece au fost prezenti in a se asigura ca toata lumea da bine pe sticla, domnul inginer Dragos Mone se uita cu atenti daca viitorii constructo-blogari fac treaba cu stil, CD Radio ne-a sustinut pe tot parcursul construirii, iar Polus Center ne-au gazduit cu drag.

Nu trebuie sa uitam multumirile pentru tort la Anda Calinici. A fost delicios, dupa ce ne-am  manjit pe maini cu aracet, niste martipan sa ne indulceasca sufletele a fost bine primit.

Acum, inainte de a va trimite la oamenii care au pus poze, eu va zic un lucru :

Dragii mei, cand faceti n+k poze la un eveniment, puneti pe net doar cele in care oamenii n-au iesit cu fundu la vedere, decoltee cu adiere la fundita, clipiri, etc. De bun simt ca ne vad nepotii in curu gol si noi nici n-am stiut. Oameni suntem, roboti de prajitura mancam, dar hai va rooog sa nu ne mai facem reciproc de rusine pe net cu bucile la vedere – si nu numai – prietenii stiu de ce 😀

Poze la : Alex Bartis , Dan Ciulea , Sorina Moldovan , Dragos Monepe la mine , Adevaru , CityNews si gata ca m-am saturat de pus link-uri 😀

Sa ne lipim cu bine!

haina face pe om. hateru face pe blogger

simt in adancul inimii mele ca pentru fiecare domeniu este un proverb potrivit. Astia suntem, cu asta ne mandrim. Avem proverbe potrivite pentru absolut orice situatie. ce sa-i faci? Asta-i soarta, noi, muritorii nu stim altceva decat sa nastem pilde dupa intamplarile noastre si ale stramosilor nostri.

De vreo 2 luni am un hater. Dar omul ala ma uraste cu o pasiune incat in fiecare zi imi dedica un articol. Un articol in care-mi comenteaza articolul meu. A trecut de la nervi la penibil, si acum nu prea mai are ce sa zica. El totusi persista, cauta in arhiva, imi judeca cititorii si concluzioneaza ca nimic nu conteaza daca lumea nu iti comenteaza.

La inceput am fost foarte nervoasa, eu, marea urlatoare heitarita care se cearta pe twitter cu oameni importanti ai ochilor romanesti, sau neimportanti, totul depinde de perspectiva fiecaruia, am unul ca mine. Asta m-a facut sa nu ma mai simt unica, totusi, incerc din suflet sa nu fie asa, sa nu mai fie nimeni ca mine. M-am gandit sa-i raspund, dar nu vreau sa-mi pagaresc blogul si totul sa se transforme intr-un circ on-line in care fiecare arunca cu biti in celalalt. E penibil si parca am trecut de vremea in care eram tigani. Cel putin eu personal ma astept la putina decenta macar in blogosfera, sa ne tiganim altundeva, undeva unde putem sa aruncam cu ceva in celalalt, macar cu alune.

Am vrut sa fac pace cu el la fel cum incearca cineva sa faca pace cu mine, dar eu inca-mi tin orgoliul tare, oricum, ar trebui sa-mi multumeasca pentru ca stiu ca eu sunt cea mai perspicaca haterita pe care o are. Na c-am recunoscut, dar nu-ti dau link.

Un lucru care m-a deranjat la haterul meu a fost ca nu-mi dadea link. Vorbea despre mine dar lumea nu stia ca sunt eu. Acum, de vreo doua saptamani pot sa dorm noaptea linistita deoarece imi pune link la fiecare articol. Imi place asta. Ma face sa ma simt mai bine. Nimic in lume nu ma poate face sa ma simt mai bine decat un hater care are banneru meu in dreapta, linku la blogroll, si imi da trackback la articole atunci cand ma comenteaza. Ala e un hater adevarat.

Concluzia mea finala este ca haterul este cel care-ti face reclama cea mai buna, pana o da in penibil. Cred ca ar trebui platit, macar c-o aluna.