Mood de august

A venit soarele şi peste cinci minute vine ploaia. Vine o torenţială care te face să fugi în lume, iar zece minute mai târziu iar te sufoci sub razele soarelui. Ajungi să te răceşti aşa cum ştii numai tu. Să ai frisoane şi să umblii cu zece pachete de batiste de hârtie după tine. Şi ce ? Schimbarea vremii e direct proporţională cu schimbarea stării de spirit a oamenilor. Sau invers proporţională? Partea cea mai nasoală este că starea de spirit rămâne mai mult timp.

Eu cred că mă apropii de ceva ce unii nmesc depresie, alţii maturizare, dar nu ştiu exact care este termenul corect. E posibil să lipsesc din online o vreme, nu că aş fi fost foarte activă în ultimul timp, dar am reuşit să ard pc-u. Uhh ce bună sunt. Asta înseamnă că nici pc-u nu mă mai iubeşte sau că l-am iubit prea mult. Hm… Dileme dileme.

Pentru că atunci când se adună, se adună toate, presimt că luna august va fi atât de plină de shituri încât am să am teme să povestesc până când o să mă satur. Poate că dacă reuşesc să mă descarc aici cât de cât coerent, o să mai încânt pe unul altul. Mă gândesc că îmi merge groaznic, dar când îi văd pe alţii precum Cevi sau Miha mă loveşte o depresie, că îmi vine să fug în lume. Realizez că dacă fug, nu o să rezolv nimic. Nu fug de probleme, fug de mine, şi pe când mă întorc toate de care am fugit mă aşteaptă acolo unde le-am lăsat. Aşteptând să fie rezolvate. Poate că băgatul în muncă până în gât este o soluţie, dar poate că nici asta nu e una îndeajuns de bună.

Am început să fac ceea ce fac tot timpul când am starea asta de spirit. Să fiu nesuferită cu toată lumea, să urlu cât mă ţin plămânii, să fiu nervoasă şi să mă supăr. Cu cât e mai banal motivul cu atât mă supăr mai tare. E de rău, ştiu, dar fiecare are perioada lui. Cel puţin, constat că este ceva în aer, deoarece nu sunt singura care se plânge de aceleaşi lucruri. Nu sunt singura care nu se simte auzită. Eu măcar mai urlu pe blog, cu toate că ştiu că şi aici urlu în gol.

Urlu poate la fel ca un lup la lună, dar el trăieşte cu impresia că luna îl aude, sau poate că îl ascultă. Nu ştiu cu exactitate ce ar putea să mă relaxeze, să mă scape de asta. Ştiu, toată lumea va spune că trece cu timpul. Pot să spun eu sigur că nu trece, pentru că rămâne pe loc. O neg o vreme, apoi când mă satur să o neg revine. Principalul este că am realizat că stând cu zâmbetul pe mutră tot timpul reuşesc să o neg, cel puţin exterior. Interior toate se dărâmă în mine, pe rând şi nu ştiu de ce îmi place să văd acel joc domino. Poate nu ar trebui să mă mai leg de semne care-mi spun când mi-e bine şi când mi-e rău. Să îmi bag picioarele în tot şi să fug în lume. Ah stai, am decis acum 10 minute că asta nu este o soluţie bună.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Anti-spam :D Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.