Personajul

personajul [persona] – persoană, demnitate ecleziastică, termenul s-a extins, la persoană demnă de consideraţie, celebră, apoi spre persoană fictivă, pusă într-o acţiune epică sau dramatică. termen ambivalent : realitate socio-psihologică, ficţiune. Personajul e asimilat de o persoană, reconstituit mental prin lectură. Iluzie antropomorfică (că personajul se ăncadrează) mai ales în cazul pers. istorice. Personajul nu are statut ontologic.

Cele două concepte (persoană şi personaj) nu se intersectează niciodată (chiar dacă se oglindesc) fac parte din două planuri distincte. Persoana reală – statut ontologic – reductibil la o poveste / pe când personajul are statut fictiv, redus la ceea ce ni se spune despre el, reprezintă în mod fictiv o persoană. Statutul autonom al personajului, o noţiune, un vector al situaţiei dramatice –  deci trebuie privit şi din perspectiva robului oe care-l are în piesă. Personajul ca dată referenţială (pare să trimitp la o realitate anterioară, exterioară) i se atribuie consistenţă psihologică, sau privit doar ca o funcţie în construcţia unui text, caz în care e redus la un semn.

la nivelul interpretării: o tendinţă tematistă (consistenţă psihologică fictivă) sau structuralistă (mai puţin interesat de individualitate, privit mai mult ca o funcţie). Tipologia personajului : se sprijină pe relaţii strict formale, tipologii substanţialiste.

Tip formale: funcţia pe care o are un personaj, un grup de personaje poate fi distinsă în funcţie de dinamic-static (acolo unde e implicată sau nu dezvoltarea psihologică) personaje statice (comice) dinamice (dramă, tragedie). Tip (personaj posibil static, reprezintă un tip uman pe care se poate construi) caracter (cel mai rigid).

personaje principale/secundare: nu există o corespondenţă principal/secundar, dinam/static. principale- protagonişti care îşi asumă importanţa vs pers secundare cu funcţie episodică. Boris Tomasevski – despre pers principal “beneficiază de nuanţa emoţională, negativă/pozitivă”.

Rolurile pozitive mai palide, mai puţin complexe. Filme – personaje ambivalente. În funcţie de gradul de complexitate, compacte [au aptitudinea de a surprinde, dinamice] plat [nu e un personaj esuat artistic, voit plate – Brecht]. raport personaj vs intrigă: personaje care fac intriga/supune intrigii.tipologii substanţiale: tipul spontane, teatrul bulevard, tipologii savante.

istoria noţiunii de personaj: pers susceptibil de a varia în funcţie de poetica proprie. teatrul antic reprezinta aşteptarea unor personaje exemplare (nume împrumutate din mitologie, figuri sacre, zei) , o biografie care nu încape+termină pe scenă, personajul comediei – mai marcate din punct de vedere  social.

Teatrul antic oferă o traversare de la realitate – mit. Evul mediu, renaşterea, ilumininismul. personajul comic se impune ca personaj opus celui de dramă, el fiind sculptat dintr-un singur bloc,bine decupat, pe când cel din dramă este oscilant, neliniştit.

Sec 20 pierderea identit pers dramatic, criză reprezentaţională, drama simbolistă, prin tendinţă de abistratizare, apoi drama expresionistă. Absenţa introspecţiei în expresionism, mai mult personaje- idee.

Expresia valorfică oniricul, criză de civilizaţie, de sistem, nu doar dramatic, odată cu Nietzsche, se deschide o viziune care favorizează fluidizarea rolului, ruptura bulversările fiinţei (de la einstein). odată cu drama, personajul capătă cărniţă, apoi o mişcare inversă de descprnare (sec20) de individualitate = construcţie artificială

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Anti-spam :D Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.