Citadela Sfaramata

Citadela sfărâmată a fost scrisă într-o perioadă de cutremurări politice, sociale şi morale în care problema opţiunii devenise imediată şi vitaşă pentru toată lumea.

Plecând de la o observaţie stric realistă – mari deformări nici în ceea ce priveşte latura “pozitivă” , nici cea “negativă” – piesa reprezintă un document.

E o valoare are, cred, nu i se poate contesta.

În ceea e priveşte viabilitatea ei artistică piesa nu poate fi validată în timp decât prin acceptarea de către un public, mereu innoit, a autenticităţii experienţei spirituale a scriitorului. Ceea ce rămâne înca de constatat.

Horia Lovinescu

Asta spune el despre opera lui. Eu nu sunt în măsură să comentez ceea ce a scris el şi publicat, dar pot să spun că nu mă jenez deloc cu întreaga familie Lovinescu.  Nu am de gând să fac o recenzie la ceea ce a scris, şi nici măcar un conspet a operei. Cred cu toată fiinţa mea că trebuie citită. Am găsit prin paginile ei, secvenţe care m-au făcut să zâmbesc şi alea am să le pun aici :

Actul 1 :

Petru : Matei e un spirit superior. El şi-a găsit salvarea în lumea ideilor. Nu oricine poate s-o facă. Eu iau altă cale : aceea a riscului. Să te socoteşti permanent ca într-o junglă, să nu mizezi pe prietenii, ci să accepţi ideea adversităţii tuturor. Să te baţi pentru plăcerea de a te bate şi de a te simţi trăind. Primejdia te ţine treaz

Irina: Tu nu faci cumva politică?

Petru (râzând) : Ce idee! Politica e o porcărie

Irina : Există şi politică extremistă, primejdioasă, cum spui tu. La noi la facultate au fost arestaţi nişte studenţi comunişti. În ce or fi crezând, ca să rişte atât?

Petru: Nu mă interesează (Ca o lecţie învăţată : ) Pentru a te salva din mocirla mediocrităţii, trebuie…

Irina: … să iei la cunoştinţă de propria ta existenţă, să o simţi întinsă ca o coardă de arc. Ştiu.

Petru: Da, Matei mi-a deschis înţelegerea. Îi datorez totul.

Irina: Şi eu. El m-a învăţat că e mai bine să te chinuieşti o viaţă întreagă, tânjind după o geană de lumină, pe care o întrevezi la orizont, decât să te bălăceşti în confortul pasivităţii

[…]

Irina (nevăzându-l pe Matei, priveşte în sus, spre scară, apoi) : Matei n-a coborât încă?

Matei : Mă căutai Ira?

Irina (descumpănită): Nu! Da. Adică, nu.

Matei (surâzând): Da, sau nu?

Irina: Nu ştiu…

Matei: Un om ştie precis când caută ceva. Eu, de pildă, ştiu precis că îmi caut cartea.

Irina: Tristan şi Isolda?

Matei: Da.

Irina: E în cameră la mine. Ai uitat-o aseară aici.

Matei (puţin iritat): Prin urmare, nu vrei să ţi-o comentez eu mai departe.

Irina: Ba da, sigur că da. N-am recitit nici un rând din ea. Îţi jur.

Matei: Atunci de ce ai luat-o la tine?

Irina: Pentru că… aşa… să stea pe măsuţa mea. Vreau să te întreb ceva. De ce Tristan şi Isolda nu mor împreună? E nedrept.

Matei: Pentru că dragostea lui Tristan şi a Isoldei depăşeşte jugul destinului, se realizează pe plsnul ideilor platonice. Aşa încât nu mai are nicio însemnătate daă moartea lor trupească e simultană sau nu. Acolo unde au ajuns ei prin dragoste, timpul e anulat. Nu ţii minte că, înainte de ultima despărţire, cei doi îşi dau întâlnire, marea întâlnire a iubirii lor, întâlnirea pe care nicio putere din lume nu poate s-o desfacă, în palatul de cristal din ţara celor fară de moarte?

Irina: Ştiu. Tristan îi spune: “Se apropie timpul: am băut cupa tuturor tristeţilor şi bucuriilor; se apropie timpul. În ţara celor fără de moarte ne aşteaptă palatul de cristal, îmbălsămat de trandafiri scânteind în soare. Când va bate ceasul, vei veni?” Şi Isolda îi răspunde : “Cheamă-mă, ştii bine că voi veni”

Matei: Înţelegi?

Irina: Cred că da. Adică, într-o iubire totală, cei care se iubesc devin – cum să spun? – eterni, participă la eternitate.

Matei: DA. Ăsta este sensul legendei. Există o mistică a dragostei pentru aleşi. (pauză) Tu nu crezi că e posibil în viaţa nostră aşa ceva?

Irina (privindu-l pierdută de adoraţie): Oh, da! Când iubeşti, cuprinzi în braţe cerul şi pământul.

[…]

Emilia: În familia noastră domneşte foarte multă armonie şi unitate. Chiar dacă se discută mai aprins, toţi se iubesc.

Grigore: Aşa trebuie să fie familia. O citadelă în calea valurilor vieţii.

Bunica: Familia voastră o să plesnească ca un dovleac răscopt, la prima izbiturp. Îmi pare rău numai de copiii ăştia care nu sunt putregaiuri, ca voi, şi care trăiesc în viaţă aşa cum ar juca la rişcă.

Matei: Eşti atât de sigură că nu ştim ce vrem, bunico?

Bunica: Tu, mai cu seamă, nu ai dreptul să vorbeşti. Te îmbeţi cu vorbe, cu năluci. Şi-i îmbeţi şi pe alţii. Ai să vezi într-o zi că e o beţie cumplit de tristă.

Matei: Dumitale nu-mi permit să-ţi răspund.

Bunica: Eşti foarte deştept, Matei, dar pe mine nu mă poţi convinge.

Adela: Nici pe mine!

Bunica: Sunt prea legată de realitate. Într-o viaţă întreagă, am ajuns să-i înţeleg frumuseţea şi preţul. E mult mai frumoasă realitatea asta, chiar când e tragică, decât jocurile tale de oglinzi, Matei. E adevărată! (cu compătimire) Plăsmuitor de miraje!

Matei: Mulţumesc.

Bunica: Când eram tânără aş fi vrut, poate, să întâlnesc şi eu un om seducător ca tine. Mai bine că nu l-am întâlnit.

Emilia: Eu nu pricep nimic.

Irina: Lumea lui Matei e reală.

Petru: E lumea libertăţii.

Bunica: Şi ce e libertatea, Petru?

Petru: Lipsa constrângerii. Afirmarea eului. Să ajungi dincolo de bine şi de rău.

Bunica: Vezi cum i-ai îmbătat? Singura libertate a omului este să aleagă. Între bine şi rău. Ştii ce înseamnă a trece dincolo?

Petru: Curaj

Bunica: Nu, laşitate.

Matei: Facem filozofie de doi bani jumate!

Bunica (ridicând din umeri): Omul nu-şi poate dovedi omenia decât între oameni. Şi restul e bâiguială, aiureli.

[…]

Actul 2

Emilia: Uneori, noaptea, când nu pot dormi, mă mai gândesc şi eu. Oare ce rost am avut pe lume?  S-o admir pe mama, să vă iubesc pe voi, să-l respect pe Grigore. Asta aşa se cuvine să fie. Nu mă plâng. Voi aţi fost fericirea mea. DAr e de ajuns oare ca să facă o viaţă de om?

Petru (afectuos): Biata mamă!

Emilia: Şi pe urmă, gândurile se învălmăşesc, nu pot pune mâna pe ele. CA şi cum ar fi după o perdea. Mai bine nu mă gândesc. E prea târziu. Într-o zi o să mor, şi gata.

[…]

Irina: Vezi nu mai am însă douăzeci de ani, ca să-mi închipui că fericirea înseamnă o beatitudine totală, fără umbre. Când ţi-am jurat că sunt fericită, nu voiam să spun că nu sufăr. Dar asta n-are însemnătate. Matei şi cu mine am muri fără dragostea noastră. Ca şi cum ni s-ar lua aerul pe care-l respirăm. Asta e esenţial.

[…]

Petru: Nu mă gândesc la asta, şi uneori mi-e milă de tine.

Matei: Poţi să-ţi păstrezi mila. N-am nevoie de ea. Scuip pe mila ta şi a oricui. Şi pe urmă, toată acuzaţia ta e o nebunie. Eu te-am trimis în război? Eu te-am trimis în misiunea aceea nenorocită? Eu am apăsat trăgaciul armei care te-a lovit? Nu vezi că eşti absurd?

Petru: Da, pare absurd. Dar nu te învinovăţesc, Matei, de orbirea asta (arată ochii), ci de asta lăuntrică.

Matei (exasperat): Într-o zi o să mă sinucid. O să mă spânzur, cum spui tu. Şi o să vă plătesc totul cu sânge. Poate o să vă săturaţi setea cu el

Petru: Dacă te-ai sinucide ar însemna suprema confirmare că n-ai fost niciodată decât o minciună, un nimic, un gol.

[…]

Dan: Niciodatâ n-am prea filozofat asupra vieţii. Aveam o meserie pe care o iubeam, îmi făceam datoria. Eram mulţumit de mine. Şi deodată, toată liniştea s-a dus dracului. Războiul m-a lăsat plin de silă şi zăpăcită, dezorientat; apoi, toate schimbările astea, de care-mi era frică… Acum am în mine o nelinişte pe care n-am cunoscut-o niciodată, parcă aştept să pricep ceva, parcă se întâmplă în jurul meu ceva pe care-l dibuiesc numai.

Petru: Ei spun că construiesc o viaţă nouă. Asta o fi.

Dan: Nu ştiu. E al naibii de încurcat totul. De fapt, viaţa de azi e foarte grea. Lipsuri, greutăţi, multă nepricepere. Ar putea părea meschină. Şi totuşi, se petrece în adânc ceva grandios. Aş vrea să nu mai fiu singur, ci cu adevărat alături de oameni. Nu, nu pot să mă exprim. Vorbesc prostii.

Petru: Devii poet.

Dan : Nu râde. Mă simt, cum să spun, mai puţin mediocru. Cred că mediocritatea nu-i atât a omului, cât a scopului. Înţelegi? Daca-o dao unui om, oricât de obişnuit ar fi el, un scop mare, îl smulgi din mediocritate. Şi invers.

Petru: Da, asta înseamnă a-ţi găsi un rost.

Dan: Şi cuvintele şi-au schimbat înţelesul. Altădată, când spuneam că mi-am găst un rost însemna că miam găsit o slujbă. Acum, prin cuvântul ăsta înţeleg un rost în lume, în existenţă.

[…]

Actul 3

Petru: Nu mai avem nimic în comun, Matei. Vorbim două limbi diferite.

Matei: Dar nu sunt eu vinovat că nu-ţi seamăn. Sunt ca un actor obligat să joace aşa cum i-a impus autorul. Nu mi-am scris eu rolul. Viaţa, împrejurările, educaţia – ele l-au scris. Eu n-am nicio răspundere. Daca nu-ţi place, dacă nu vă place textul meu, ce pot să fac? De ce nu găsesc înţelegere şi omenie?

Petru: Înţelegere şi omenie! Nu-ţi mai rămâne secât să invoci, ipocrit, compasiunea. Te ascunzi după deget. Şi, ca totdeauna, fugi de răspundere. De singurătatea ta, eşti vinovat. Şi eu doream înţelegere şi omenie. Cred că le-am găsit. Dar pentru asta a trebuit să arunc pe foc textul vechi, cum spui tu. Ph, cu câtă satisfacţie am făcut-o! Ştii ce înseamnă să descoperi umanitatea? Nimic nu se poate compara cu bucuria asta. Să simţi în jurul tău oameni şi să mergi cu ei.

[…]

Bunica: Interesant. Ai ajuns la o perpetuă stare de rânjet interior. Mă întreb ce-o să urmeze după faza asta (explicativ) e o simplă observaţie clinică.

Matei: Nu face pe cinica, bunico. Nu te prinde, eşti prea bună. Şi teribil de copilăroasă în furiile dumitale.

Bunica (sincer furioasă, face gestul de a arunca cu băţul în el. Se stăpâneşte): Copilăroasă!

Matei: Şi în concepţii eşti naivă. Crezi în progres, în oameni! Există oare oameni alături de noi? Nişte umbre! Destinul nostru e singurătatea, şi experienţele noastre sunt incomunicabile. Te-ai gândit vreodată de ce muribunzii au privirea aceea tulburătoare şi stranie? Cred că în clipa morţii îşi dau seama că toată viaţa au fost singuri, îngrozitor de singuri.

Bunica: Şi eu o să am în curând, poate, privirea aceea tulburătoare şi stranie. Dar n-o să-mi văd singurătatea.

[…]

Bunica: Fetiţo, fetiţo! Pune capul aici (legănând-o) Nu trebuie să-l iubeşti atât, e prea multă nebunie în dragostea ta. E prea fără măsură. Frumuseţea omului e măsura şi luciditatea. Fetiţa mea, nu trebuoe să alergăm după umbre. Lucrurie adevărate sunt mai frumoase. Uită-te în jurul tău: e lumină, e soare, sunt râsete, sunt oameni care construiesc, sunt nădejdi, cresc copii. Lasă himerele, niciodată nu ştii pe ce fund de prăpastie e risipesc, părăsindu-te zdrobit şi pustiit.

[…]

Irina: Matei, Matei! (urcă scările în fugă. După un răstimp, se aude ţipătul ei sălbatic, apoi apare şi ea în capul scărilor) Ajutor! Ajutor! S-a … (are un hohot de râs nervos, scurt) Ha-Ha …. s-a spânzurat! (izbucneşte într-un râs isteric) Ha-ha-ha…. mincinosul

Şi curând după toate astea, piesa se termină. Am ales ce mi-a plăcut. Toate poveştile cu tâlc. Toate cuvintele care vorbesc despre viaţă, toate lucrurile care spun că viaţa e aceeaşi, dar trăită diferit. Se pare că ceea ce se obişnuia a se face prin 1945 nu e cu foarte mult diferit de acum. Oamenii la fel visează , mint, fură, iubesc. Asta înseamnă că nu am evoluat, sau că aşa e omul?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Anti-spam :D Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.