Perioada deluzorie

Sunt in perioada in care-mi vine sa urlu orice nu imi convine pe blog. Imi vine sa urlu in gura mare toate lucrurile care ma supara, toate lucrurile care ma fac sa nu mai vreau sa fiu unde sunt acum, dar ma gandesc, ca poate toate astea imi fac bine, intr-un fel sau altul. Poate acesta este drumul meu spre maturizare si poate ca, de aceasta data, asta va duce la incetarea tuturor prostiilor si ma va maturiza. Dar nu vreau sa ma maturizez cu toate, ca in unele momente, ma simt cel mai matur om, genul ala de om care nu se stie distra si nu stie sa glumeasca.

Poate e prea greu si sunt prea multe ganduri, prea multe lucruri de facut si timpul trece, nu sta si asteapta sa ma hotarasc eu ce vreau sa fac in viata, si cum vreau sa fac. Ma uit in jur si regasesc in persoanele pe care le vad prieteni, si constat ca nu vreau ca prietenii mei sa ajunga peste 10-15 ani, cantand in baruri despre cum ar fi putut ei sa-si traiasca tineretea. Nu vreau ca eu peste o vreme sa am pareri de rau ca nu m-am distrat destul si sa am crize de personalitate, crize de varsta mai mult decat mijlocie. Nu vreau sa imi imprim buzele pe fundul celor din jurul meu pentru a ajunge sus, cu toate ca in fiecare clipa mi se demonstreaza ca daca nu faci asta, altfel nu ai cum. Refuz sa cred ca totul in viata depinde doar de oamenii pe care-i cunosti. Refuz sa cred ca omul este rau, chiar daca vad in fiecare zi cum se sapa reciproc toti. Refuz sa cred ca asta este o gandire care nu poate fi pusa la indoiala, si refuz din tot sufletul sa cred ca nu se poate mai bine.

Exista solutii la atatea lucruri din jurul nostru, solutii simple, dar ne place sa ne complicam. Ne place sa ne credem interesanti si destepti si sa spunem ca suntem cei mai buni. Sa-i facem pe cei din jurul nostru sa se simta prost, sa-i facem pe cei din jurul nostru sa vrea sa cedeze in fata noastra doar pentru ca noi sa ne putem simti superiori fata de cineva. Refuz sa cred ca eu sunt asa, imi place sa cred ca sunt asa cum as fi vrut sa fiu, ca este bine, si ca nu o sa ma afecteze prea mult. Nu vreau sa cred ca traiesc intr-o bula de aer in care nimeni nu ma poate atinge, dar vreau sa cred ca tot in viata asta nu depinde de oamenii pe care-i pupi in partea dorsala, ci de ceea ce doresti.

Perioada asta, cu vremea care-ti intra in oase, cu picurii de ploaie care te fac sa te gandesti la cate lucruri ai putea sa schimbi in viata ta. Te face sa te uiti in jur si sa spui “asa vreau sa ajung!” asta este bine. Pacat este ca marea majoritate dintre noi toti, uitam cine vrem sa fim inainte de a ajunge acolo, si asta este pe atat de dureros pe cat suna. Sa citesti doare, sa citesti tot ceea ce nu reusesti sa spui cu voce tare. MA simt ca un lup ce urla la luna, si urlu fara ca lumea sa ma auda, urlu fara ca toti din jurul meu sa vrea sa faca nimic. Nu vreau sa ma plang ca nu ma aude lumea, pentru ca nu vreau sa ma auda toata lumea, dar sunt in postura in care-mi permit sa ma plang ca simt ca ceea ce zic eu (nu neaparat aici) nu este ascultat (nu neaparat cum trebuie).

Asta pe langa o multime de incurajari care le asteptam, si nu le-am primit

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Anti-spam :D Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.