Privirea!

Iti admiram privirea chiar daca stiam ca nu este prima data cand ochii tai patrunzatori incearca sa ajunga cat mai aproape de mine. Chiar daca am fost constienta mult timp ca a te admira nu inseamna a te avea, acum, privirea ta imi poate confirma faptul ca a te admira inseamna “a te avea”. Stiu foarte bine ca multe din gandurile care ma rascolesc in acest moment vor ajunge sa se iplineasca si doar pentru faptul ca, parca gandind toate aberatiile acestea tu le auzi, si reusesti sa imi implinesti visele.
Iti admiram privirea si stiam ca ochii tai imi vor da raspunsul la toate acelea! Imi vor da raspunsul la toate fanteziile, atingerile si saruturile pe care le visam de atat timp. Toate  care imi spuneau ca poate ochii tai nu mint. Ei sunt prea puri ca ceva rau sa poata spune, sau sa-mi arate. Ei sunt  ceea ce ma indeamna in fiecare clipa sa nu uit sa visez. Ei ma asigura ca pot sa zbor doar privindu-i, si zbor in fiecare clipa prin ei.

Iti admir privirea si stiu. Stiu ce gandesti in fiecare moment. Stiu ca esti al meu si stiu tot ceea ce ar trebui sa stiu in acest moment. Stiu poate mai multe, si stiu si momentul in care reusesc sa devin aberanta. Stiu ca toate astea conteaza atat de mult cat nu conteaza, si stiu ca nimic nu este inutil, atat timp cat utilitatea lucrurilor este data de privirea ta.

Nu conteaza ce vad atunci cand ma prierd in privirea ta, conteaza ceea ce am atunci cand ma uit. Atunci cand iti vad ochii puri si constat, in fiecare clipa, ca poate, in acest moment, chiar nu exista ceva mai important decat tine!

Nu cred ca sunt confuza in momentul in care spun toate lucrurile astea, si nu cred ca mai conteaza atat de mult ce simt, daca nu sunt confuza. Nu cred ca este cineva cine sa nu inteleaga de ce spun eu toate astea si nu mai stiu care sunt restul problemelor. Simt ca ma repet si asta, asta este tot ceea ce nu conteaza. Incerc din tot sufletul sa nu ma repet, si sa iti repet tie. Cum sa fac asta?

Prea putine cuvinte, sau prea multe. Au astea oare vreo importanta. Ajungem si noi ca si acela pe care frumusetea l-a distrus mancandu-i sufletul? Ajung eu sa ma innec in ceea ce admir? Ajung si eu sa fiu dependenta de acela care ma admira in fiecare moment? imi place atat de mult sa ma privesti incat voi ajunge sa simt lipsa privirii tale? Lipsa alintului si a acelui “ceva” care ma face sa-mi doresc ca tot timpul sa se opreasca in loc pentru mai mult de o secunda?

DA! Timpul se opresete in loc pentru o secunda in fiecare zi. Noi muritorii nu stim sa apreciem acest lucru, dar, muritorii aceia care se iubesc, simt fiecare secunda din strafundul sufletului cum sta, si pentru ei timpul nu trece, dar pentru noi? Pentru noi cei care stam si ne privim ore intregi fara sa stim de ce? Fara sa stim care este motivul suprem pentru care noi nu vrem sa ne mai dezlipim (la propriu) unul de altul, iar  atunci cand suntem departe unul de altul, spunem ingandurati “imi e dor de tine”. Si atunci timpul incepe sa stea pe loc. Atunci timpul se revolta si refuza sa treaca. Incepe sa se miste tot mai lent, poate mai lent decat atunci cand stam si ne privim cu orele sau cand buzele noastre tind sa se lipeasca (si sa nu mai vrea) sa se dezlipeasca.

Nu simti si tu acum nevoia de a te uita la ceas si a calcula cat timp ii ia secundarului sa faca o tura? Nu ai impresia ca uneori ii ia cateva minute sa se plimbe pe tot cadranul ala? Si unii dau vina pe dragoste. Dau vina pe dragoste ca timpul trece aiurea. De fapt, in momentul in care eu ma pierd in privirea ta, si tu nu stii asta, iar eu pot sa navighez relaxata acolo, timpul este ceva relativ!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Anti-spam :D Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.