Later Edit

În general sunt puţine lucruri care ajung să mă revolte cu adevăarat. Să mă facă să fiu nervoasă şi prost dispusă zile în şir, sau cel puţin să mă irite de câte ori imi aduc aminte de subiect. O să ating în următoarele rânduri un subiect sensibil, voi supăra şi indigna mulţi oameni, nu îmi cer scuze faţă de ei, nu cer iertare nimănui, cine vrea mă iartă şi aşa, dar măcar, am atâta stimă de sine, să anunţ!
Joi seara mă pregăteam psihic să scriu articolele pentru tine, pe blogu meu, pentru că meriţi (L’Oreal), şi să îmi fac tema pe azi ca să nu stau în weekend şi să-mi mănânc ficaţii cu ea. Ei bine, ce am reuşit eu să fac, a fost să îmi încep tema, şi să fac un dush (cu sh nu cu ş). Pe când ies de la dush, găsesc pe ecran o grămadă de ferestre inutule, cu oameni care buzuie şi urlă şi dau din măini şi din picioare în faţa calculatoarelor pentru ca eu să îmi mişc poponeţul relaxat la calculator.
Lucrul pentru care mă bucuram nu de mult, se pare că a fost inutil. Fosta mea colegă de clasă mi-a lăsat un mesaj, prin care mă anunţa că băiatul care mi-a fost coleg de clasă un an jumătate, şi care mi-a fost coleg, într-o clasă vecină, la care i-am făcut atestatu, şi care a râs de mine, a fost victima unui accident urât de maşină, şi, a murit.
A fost un moment în care nu am ştiut cum să reacţionez. Ştiam sigur că o glumă nu poate să fie, pentru că noi, colegii din liceu, ne ştim căuta doar la catastrofe de acest gen. Dar nu ştiam ce să fac. Să plâng, să caut poze, să cred? Trebuia să cred, era un fapt nu o întrebare.
M-am pus jos, mi-am anunţat mama că anu ăsta mai punem un mormânt de vizitat, alt coleg. Şi m-am gândit la înmormântare. Ne vom întâlnii colegii care nu ne-am văzut, în formula asta, de la banchet, vom zâmbi forţat ca părere bună că ne-am revăzut, vor fi câteva scene false de bocete, unora care chiar le pare rau, unii care se pricep să facă circ, şi şi-au greşit vocaţia (trebuia să fie actori, păcat că acum “bocitoare” nu mai e o meserie, cunosc nişte oameni care s-ar încadra perfect). Am început să mă gândesc cu groază, şi nu pentru faptul că mi se va sfâşia iar sufletul privind o mamă care-şi pierde copilul, şi privind cu neputinţă cum nu ai cum să-i alinţi durerea, să îi spui că o înţelegi, dar faptul că îţi pare şi ţie rău o face doar să pornească mai tare în plâns.
Apoi, am constatat un lucru. Să mori tânăr înseamnă în primul rând curaj. Vei avea foarte mulţi oameni care te vor jeli, te vor jeli şi cei de la care nu te aştepţi, slujba va fi tot timpul prea scurtă şi niciodata nu va conţine ceea ce trebuia, dar a fost îndeajuns de amplă încât să îţi răscolească durerea. Unii, vor avea puterea să te bocească, şi dacă atunci când ai fost în viaţă te-au înjurat şi blestemat, unii, te vor plânge cu părere de rău, iar alţii, vor avea păreri de rău, pe care nu le vor putea exprima, deoarece lacrimile nu sunt îndeajuns, şi oricum, ele nu vin întotdeauna.
Nu am avut puterea să plâng, mi s-a rupt sufletul la tot ce am auzit, la toate acele cuvinte, chiar dacă a fost o slujbă baptistă iar eu sunt ortodoxă. Mi s-a rupt sufletul că am vorbit cu el cu o zi înainte, dar ce era să fac? Nu am putut să plâng şi asta nu mă face un om rău, nu înseamnă că nu mi-a părut rău. În schimb, mi-am adus aminte, trei evenimente.
primul:
Aveam în clasă în clasa a 9-a doi băieţi cu numele de Daniel, care erau pocăiţi. În semestrul doi, ne vine un coleg nou. Toată lumea îl studiază, iar unul din colegi îl ştia de la biserică. Se află în timpul orei de geografie, că băiatul e pocăit. Umblau bileţele cu bârfă, iar colega mea de bancă spune “Alt Daniel, alt pocăit”, am scris eu pe bilet, şi, unul din colegii mei, a văzut biletul, şi, i l-a dat. Îmi venea să intru în pământ. Era scrisul meu, era biletul meu. În pauză, m-am dus şi mi-am cerut scuze, iar el, cu un zâmbet, mi-a spus, că nu e nicio problemă, nu s-a simţit jignit.
al doilea:
era sfârşitul clasei a 10-a, iar noi îl ştiam pe colegul nostru tot timpul în pantofi şi blugi, iar, în ultima săptămână, apare… îmbrăcat sport. A amuzat pe toată lumea, a fost o schimbare de look la care nu se aştepta nimeni, şi pe toţi ne-a distrat.
a treia:
crăciunul lui 2006. Dani era singur acasă, părinţii lui plecaţi în străinătate. Nimerim la şcoală în ultimele zile înainte de vacanţă, câteva piţipoance care ne prosteam. Aveam aparatul foto la mine, iar Dani, mai în glumă, mai în serios, ne cheamă la el la făcut curăţenie de Crăciun. Am mers. Ne-am distrat. Am dat cu mopul, am şters praful, am spălat bibelourile mamei lui, le-am aranjat, şi am plecat.
Eu sincer, nu vreau să fiu prefăcută. Când am putut l-am ajutat, am râs împreună chiar dacă râdeam de mine, şi, a fost un om special. Dar, viaţa pentru unii, se opreşte pe loc. Pentru unii mai devreme, pentru alţii mai târziu. Şi pentru că unul din fraţii lui a pus trei articole superbe pentru el(unu doi trei), pun şi eu, din arhiva personală, poze menite să facă rana să urle, pentru cei ce l-au cunoscut, aşa cum a fost el

Ca nişte ps-uri, dintr-un document de 12 acte, care mă răscoleşte (fiecare act este o concluzie), citez :

Actul 6 : Maestrul interior (Împărăţia cerurilor este în lăuntrul vostru! Isus)
Concluzia 6 : Este foarte greu să concepi că aceea ce cauţi de o infinitate de vieţi se află în tine de la bun început. Dar într-o zi o vei face.
Concluzia 5 : Dumnezeu nu există. El este. Înţelege acest lucru şi vei fi binecuvantat
Concluzia 4 : Dumnezeu nu poate fi nefericit. El este perfect. Ca tine!
Concluzia 3 : Ceea ce ne începe ne şi termină. Infinitul fiinţei noastre universale
Actul 2 : Golul plin (Dumnezeirea este cea care te umple şi cea care te goleşte de tot)
Concluzia 2: Totul in Unu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Anti-spam :D Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.