Daily Archives: October 13, 2009

Versurile absente

30 august 2009
Tristeţea e cea care te macină prima
Când tot restul te doboară
Vrei să rămâi puternic
Dar parcă viaţa te coboară
Îţi arată că eşti mic
Că nu poţi, sau vei putea
Că esşti doar un nimenea
Unde-s prietenii acum,
Să te salveze din scrum?
Unde-i lumea ce-ţi urla
Că lângă tine-i bună viaţa?
Ai rămas singur, şi stai
În balanţă nu-i nimic, ştiai!
Te uiţi în jur, totul e gol
Prietenii’s la locul lor
Sunt departe, şi-are venii
daca i-ai înveselii…

11 septembrie 2009
“nu vroiam sa te cunosc aşa”
îmi spui uşor în şoapte
văd lacrimi şiroaie pe faţa ta
ştiu, aşa nu se mai poate
simt sângele în obrajii mei
orgoliu stă lipit în gât
îmi vine să urlu, să fug, de ei,
dar demonii-mi paralizează gâtul
nu vreau să te privesc
în astfel de momente
te vreau lângă mine să te lipesc,
să simt ale gândului sonete
să te strâng aproape, şi să-ţi şoptesc
ceea ce ştii şi tu – anume –
“te doresc”

18 septembrie 2009
Şi uite aşa, zâmbind, pleacă
şi dezamăgirea contraatacă
nu ştii unde să te ascunzi
ce ar fi bine să faci, unde să fugi
el te ignoră, acu e cu alta
nu e o escrocherie, e soarta
să cucerească, să adore, să regăsească
lacrima ce-ţi curge din ochi…
e firească

5octombrie 2009
iar când mă distrugi – te simt –
îţi ştiu privirea-n tâmpla mea
mâna undeva pe talia mea
şoaptele-mi bubuie insistent
nu ştiu de ce, dar eşti persistent
persişti lângă mine psihic
şi te-aş ucide-n clipă – mistic –
nu ar ştii nimeni că eu te-am ucis
toţi vor crede că-nfârşit te-ai decis
şi-ai ales calea cea bună
sp faci o faptă clasata “ne-bună”
nu-i bună! niciodată n-am fost
d-aia m-am simţit fără folos
dar ai ştiut cuţitul să-l întorci
şi cu destinul la timp să joci
ai fost omu potrivit în inimă naivă
sau e nativă, ca-ntrebarea :
“ce gagică-ţi ocupă zarea?”
căci visarea, să fie cu-nţeles
nu-i la cine poate, e… pe interes

6octombrie 2009
tu eşti pânza care mă prinde când sunt la pământ
tu eşti cel care-mi aruncă lacrima-n vânt
lângă tine simt cum aripile-mi cresc
tu mă faci să lucesc
mai tare c-un astru ceresc
mă strângi de mână,
şi simt cum răul dispare
ochii-mi lucesc şi schimb a lumii culoare
zâmbetul tău îmi aminteşte
că cel puţin un om în lume mă iubeşte

când mă gândesc la tine, simt cum vibrează
membrana care-mi spunea mereu : “visează!”
şi inima, acest organ roşeatec
îmi zice că ai înfipt adânc un jăratec
şi că atunci când te vei decide şi vei pleca
o să curgă râuri de sânge din ea
pentru că durerea nu va fi măsurată în putere
decât în mult praf… şi.. pulbere

8 octombrie 2009
când mă trezesc îţi simt privirea
şi cred că-mi respiri iubirea
mă întreb într-o secundă
ce mă face-atât de scundă;
mi-e atât de îngustă gândirea
încât pot să-ţi aud privirea
şi te-aud când mă priveşti
când gândul ce-l dăinuieşti
îmi bântuie fiece vis
care-i scris în manuscris
iar atunci când mă trezesc
şi lângă mine te zăresc
pe moment realizez
că acum nu mai visez
dar chiar daca m-am trezit,
visul n-a încetinit
se perindă pe retină
ca un trandafir… în grădină

Later Edit

În general sunt puţine lucruri care ajung să mă revolte cu adevăarat. Să mă facă să fiu nervoasă şi prost dispusă zile în şir, sau cel puţin să mă irite de câte ori imi aduc aminte de subiect. O să ating în următoarele rânduri un subiect sensibil, voi supăra şi indigna mulţi oameni, nu îmi cer scuze faţă de ei, nu cer iertare nimănui, cine vrea mă iartă şi aşa, dar măcar, am atâta stimă de sine, să anunţ!
Joi seara mă pregăteam psihic să scriu articolele pentru tine, pe blogu meu, pentru că meriţi (L’Oreal), şi să îmi fac tema pe azi ca să nu stau în weekend şi să-mi mănânc ficaţii cu ea. Ei bine, ce am reuşit eu să fac, a fost să îmi încep tema, şi să fac un dush (cu sh nu cu ş). Pe când ies de la dush, găsesc pe ecran o grămadă de ferestre inutule, cu oameni care buzuie şi urlă şi dau din măini şi din picioare în faţa calculatoarelor pentru ca eu să îmi mişc poponeţul relaxat la calculator.
Lucrul pentru care mă bucuram nu de mult, se pare că a fost inutil. Fosta mea colegă de clasă mi-a lăsat un mesaj, prin care mă anunţa că băiatul care mi-a fost coleg de clasă un an jumătate, şi care mi-a fost coleg, într-o clasă vecină, la care i-am făcut atestatu, şi care a râs de mine, a fost victima unui accident urât de maşină, şi, a murit.
A fost un moment în care nu am ştiut cum să reacţionez. Ştiam sigur că o glumă nu poate să fie, pentru că noi, colegii din liceu, ne ştim căuta doar la catastrofe de acest gen. Dar nu ştiam ce să fac. Să plâng, să caut poze, să cred? Trebuia să cred, era un fapt nu o întrebare.
M-am pus jos, mi-am anunţat mama că anu ăsta mai punem un mormânt de vizitat, alt coleg. Şi m-am gândit la înmormântare. Ne vom întâlnii colegii care nu ne-am văzut, în formula asta, de la banchet, vom zâmbi forţat ca părere bună că ne-am revăzut, vor fi câteva scene false de bocete, unora care chiar le pare rau, unii care se pricep să facă circ, şi şi-au greşit vocaţia (trebuia să fie actori, păcat că acum “bocitoare” nu mai e o meserie, cunosc nişte oameni care s-ar încadra perfect). Am început să mă gândesc cu groază, şi nu pentru faptul că mi se va sfâşia iar sufletul privind o mamă care-şi pierde copilul, şi privind cu neputinţă cum nu ai cum să-i alinţi durerea, să îi spui că o înţelegi, dar faptul că îţi pare şi ţie rău o face doar să pornească mai tare în plâns.
Apoi, am constatat un lucru. Să mori tânăr înseamnă în primul rând curaj. Vei avea foarte mulţi oameni care te vor jeli, te vor jeli şi cei de la care nu te aştepţi, slujba va fi tot timpul prea scurtă şi niciodata nu va conţine ceea ce trebuia, dar a fost îndeajuns de amplă încât să îţi răscolească durerea. Unii, vor avea puterea să te bocească, şi dacă atunci când ai fost în viaţă te-au înjurat şi blestemat, unii, te vor plânge cu părere de rău, iar alţii, vor avea păreri de rău, pe care nu le vor putea exprima, deoarece lacrimile nu sunt îndeajuns, şi oricum, ele nu vin întotdeauna.
Nu am avut puterea să plâng, mi s-a rupt sufletul la tot ce am auzit, la toate acele cuvinte, chiar dacă a fost o slujbă baptistă iar eu sunt ortodoxă. Mi s-a rupt sufletul că am vorbit cu el cu o zi înainte, dar ce era să fac? Nu am putut să plâng şi asta nu mă face un om rău, nu înseamnă că nu mi-a părut rău. În schimb, mi-am adus aminte, trei evenimente.
primul:
Aveam în clasă în clasa a 9-a doi băieţi cu numele de Daniel, care erau pocăiţi. În semestrul doi, ne vine un coleg nou. Toată lumea îl studiază, iar unul din colegi îl ştia de la biserică. Se află în timpul orei de geografie, că băiatul e pocăit. Umblau bileţele cu bârfă, iar colega mea de bancă spune “Alt Daniel, alt pocăit”, am scris eu pe bilet, şi, unul din colegii mei, a văzut biletul, şi, i l-a dat. Îmi venea să intru în pământ. Era scrisul meu, era biletul meu. În pauză, m-am dus şi mi-am cerut scuze, iar el, cu un zâmbet, mi-a spus, că nu e nicio problemă, nu s-a simţit jignit.
al doilea:
era sfârşitul clasei a 10-a, iar noi îl ştiam pe colegul nostru tot timpul în pantofi şi blugi, iar, în ultima săptămână, apare… îmbrăcat sport. A amuzat pe toată lumea, a fost o schimbare de look la care nu se aştepta nimeni, şi pe toţi ne-a distrat.
a treia:
crăciunul lui 2006. Dani era singur acasă, părinţii lui plecaţi în străinătate. Nimerim la şcoală în ultimele zile înainte de vacanţă, câteva piţipoance care ne prosteam. Aveam aparatul foto la mine, iar Dani, mai în glumă, mai în serios, ne cheamă la el la făcut curăţenie de Crăciun. Am mers. Ne-am distrat. Am dat cu mopul, am şters praful, am spălat bibelourile mamei lui, le-am aranjat, şi am plecat.
Eu sincer, nu vreau să fiu prefăcută. Când am putut l-am ajutat, am râs împreună chiar dacă râdeam de mine, şi, a fost un om special. Dar, viaţa pentru unii, se opreşte pe loc. Pentru unii mai devreme, pentru alţii mai târziu. Şi pentru că unul din fraţii lui a pus trei articole superbe pentru el(unu doi trei), pun şi eu, din arhiva personală, poze menite să facă rana să urle, pentru cei ce l-au cunoscut, aşa cum a fost el

Ca nişte ps-uri, dintr-un document de 12 acte, care mă răscoleşte (fiecare act este o concluzie), citez :

Actul 6 : Maestrul interior (Împărăţia cerurilor este în lăuntrul vostru! Isus)
Concluzia 6 : Este foarte greu să concepi că aceea ce cauţi de o infinitate de vieţi se află în tine de la bun început. Dar într-o zi o vei face.
Concluzia 5 : Dumnezeu nu există. El este. Înţelege acest lucru şi vei fi binecuvantat
Concluzia 4 : Dumnezeu nu poate fi nefericit. El este perfect. Ca tine!
Concluzia 3 : Ceea ce ne începe ne şi termină. Infinitul fiinţei noastre universale
Actul 2 : Golul plin (Dumnezeirea este cea care te umple şi cea care te goleşte de tot)
Concluzia 2: Totul in Unu

Muzeul de arta

Am reuşit să fac un efort supra-omenesc şi să ajung la muzeul de artă. Adevărul este că nu mai călcasem pe acolo de prin generală, iar de atunci mi se pare că a trecut prea mult timp. Sunt ferm convinsă că nimeni nu a mutat clădirea şi că a fost tot acolo. Dar, am mers. Biletul costă o avere, adică, reducerea de student m-a pus să plătesc un leu şi cincizecişidoi de bani. Îţi dai seama ce poţi tu să faci cu atâţia bani?

M-am plimbat cu colegii prin muzeu. Comentând tablourile, noi, de fapt, căutam un tablou anume, la care am zăbovit aproximativ 20 de minute pentru a studia tot ce e de studiat la el, şi pentru a nu rata nimic. Absolut nimic. Şi acum pot să reproduc cu uşurinţă privirea aceea a copilului în vârstă de 3 ani, care se uită sfidător la tine, parcă spunând “Am trei ani, tu nu! Tu nu eşti atât de matur ca mine la trei ani. Am trei ani!” M-a speriat privirea aia.

Am văzut eu ceva nuduri, ceva femei desenate cu multă pasiune de pictori, grădini, şi veşnicile care cu boi, cu fân, cu fiecare ce poate căra.

Acum. Nu asta este problema majoră, chiar deloc. Dar, privind nudurile acelor tanti, am observat că… nu erau… ă?… epilate. Apoi m-am gândit la toate femeile care acum îşi petrec minute bune la cosmetică pentru a înlătura fiecare fir de păr care este inestetic privirii. Discutând cu colegii, constat că până acum vreo 30, hai, poate 50 de ani, dar 50 nu sunt, pentru ca buni meu când era tânără nu se epila, iar mama mi-a povestit că prin românia doar prin anii 80 a început să apară epilatul. Aşadar, hai să zic, femeile se epilează de prin anii 70, dar până atunci?

eh rahat pe băţ, până atunci nimic. Nu se epilau. Era normal. Firul creşte. Dar, acu, eu ca fată dacă nu mă epilez, băiatu nici nu mă atinge, şi lumea se uită urât la mine, pe când, acum 50 de ani era normal să fii aşa. Marea întrebare a mea este : ce ai face dacă prietena ta, nu s-ar mai epila, deloc, pe nicăieri? Ai mai iubi-o cu atâta pasiune , sau i-ai face o programare la spa şi cosmetică pentru un all inclusive ?