Am crescut

da, ştiu că nu că nu îţi vine să crezi, dar uneori nu îmi vine nici mie. Asta este realitatea, n-am ce (pentru) ca să fac. Noi (copii de la bloc) eram mici, şi iarna, ne făceam un derdeluş. După vreo câţiva ani, maşinile au început să se înmulţească, iar primăvara ne-am uitat cum, părinţii noştrii s-au hotărât să facă din derdeluşul nostru… garaje!

Pentru că părinţii noştri ne iubesc, tot ei s-au gândit să ne facă şi un parc. Ne-am strâns în parc, crescând, şi trecând  timpul, ne adunam lângă el, lăsând prioritate copiilor mai mici. Între timp, cam la 2-3 ani, primăria renovează parcum, schimbând totul de prin el. Adevărul este, că în timpul ăsta, parcul devine cam nefolositor. Copii reuşesc să distrugă.

Mie personal, nu îmi place în mod deosebit parcul, dar, mai trec şi eu prin el, aşa, la o poveste. Zilele trecute, am mers, şi ne-am pus la o bârfă, pe un leagăn, privind pruncii de 1-3 ani fugind şi jucându-se în nisip. La un momentdat, pe hintă, lânga noi se urcă doi băieţi (noi eram două fete). În mod normal, ne-am fi gândit să îi agăţăm dar cum pedofilia se plăteşte scump, ne-am răzgândit şi ne-am mulţumit să purtăm doar conversaţii.

După câteva minute, în schimb, am descoperit, că ei nu prea aveau chef de poveşti, vroiau doar să ne spună :

“Vrem să ne dăm pe hintă! Că nu e hinta voastră!”

Şi uite aşa, realitatea faptului, că am depăşit vârsta de stat în leagăn, ne-a lovit. A durut 🙁

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Anti-spam :D Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.