Nimic nu este provizoriu

Eram probabil prin generala, cand imi doream sa am si eu un dormitor ca cei din filme. Sa am peretii plini de postere cu artistii mei favoriti. Interiorul mobilei, eram instare – cred – sa imi pun si pe sub haine. Aveam pe caiete colaje cu artisti, petreceam ore intregi facand asta, pentru ca ma simteam artist si nu vroiam – sub nicio forma – sa fac teme. Era mai util sa-mi infrumusetez caietele.

La un momentdat, am primit acordul parintilor mei de a tapeta posterii. Aia doar pentru ca era provizoriu. Urma sa schimbe mobila de la mine din camera si sa zuraveasca. Curand. Provizoriul asta e o poveste asa, mai complicata. Ne complacem toti in niste compromisuri si situatii, ne multumim cu ce avem si mai apoi ne enervam si ne bagam picioarele in el provizoriu ca deja si-a mancat toti banii.

Mobila mea a fost provizorie timp de 11 ani. Trei troane mari si un pat in care nu aveai voie sa sari – pentru ca se rupe, pereti plini de postere cu artisti (majoritatea baieti, multi aproape dezbracati). Am primit un mobilier de camera de tineret, frumos, dragut.

Acum ma cam apuca redecoratul, cam la fiecare jumatate de an. Ma simt un mic designer de mobilier. Intorc cele doua fotolii de nu-ti vine sa crezi. Masuta de televizor am transformat-o – aproape de tot in biblioteca. Dar mascotele si cartile penduleaza intr-una de pe masuta de televizor pe noptiera. Am niste rafturi pe care le mut, iar cand am inspiratie, cartile sunt folosite pentru mai multe rafturi.

Caut idei incontinu pentru dyi, asta doar pentru ca mi-e frica sa ma uit in cataloage dupa mobila. Stiu ca daca o sa incep o sa vreau rafturi pentru colectia de porci, pentru pantofi, pentru oje, pentru bla-bla-bla. Colectia mea de cutiute si raftulete si agendute trebuie sa fie undeva, aranjata perfect.

Cica mama a decorat foarte frumos, cu mobila romaneasca incaperea numita “camera copilului” de la casuta de evadare de la iesire din oras. Spre rusinea mea eu n-am ajuns inca s-o vad, dar ii trimit in fiecare luna salutari si cate putin din tot ce nu mai incape aici

p.s. v-am zis ca dulapurile mele n-au spate ca s-a rupt la cat am indesat haine inauntru? Da? Mno bine.

p.s.2 : am vrut sa va arat o poza cu o biblioteca pe tot peretele in spatele careia este un colaj imens, dar acel proiect inca nu este gata. O sa revin eu cu o poveste in cateva luni. Nu uit !

Pofta de viata, de dimineata


sursa foto

Dimineata eu fac parte din oamenii care sunt irascibili. Singurul motiv pentru care sunt irascibila, care este – poate – si cel mai important este : trebuie sa ma trezesc. Indiferent care ar fi ora la care trebuie sa o fac, faptul ca trebuie sa o fac ma transforma intr-un omulet irascibil. Prietenii fac misto de mine ca sunt ca un pechinez agitat cand sunt usor irascibila. De multe ori sunt atat de miorlaita incat mi-e lene sa vorbesc. Scot doar niste onomatopee pe gura si dau din maini. Stiu. Arat ca un copil rasfatat, dar adevarul este ca am nevoie de un ritual.

De multe ori alegeam sfanta cafea + tutun dimineata, dar pe stomacul gol nu-i prea pont. Ma doare burta dupa, imi chioraie matele, tot felul de lucruri de genul asta. Nu pot nici sa mananc in timp ce beau cafeaua. Ador aroma de cafea, dar nu combinata cu mancare. Ador prajiturile dar cel mai mult ador dejunurile.

O briosa umpluta cu ciocolata si pe deasupra cu cacao

Paine prajita cu unt si cu gem

Exclus !! Oua (dar poza aia e superba)

Ciocolata cu ciocolata, sau orice care sa ma indulceasca pentru ca ma transform intr-un monstru acru.

Accept si dejunul in pat, chiar daca fac firimituri. Dejunul in pat inseamna in prealabil dejunul pe mine.

Acum, lasand modul ideal deoparte, lasand visarea si inimioarele, sa fiu sincera in ceea ce priveste micul meu dejun (ceea ce da, recunosc nu e neaparat sanatos) obisnuiesc de multe ori sa-l fac in fuga. Un fruct, bucati de ciocolata, o coaja de paine, un corn cu ciocolata, un palanet mix.

Uneori inlocuiesc cafeaua cu boabe de cacao raw, dar ceaiul verde tot nu pot sa-l suport. Sunt vinovata ca nu pot sa renunt la zahar si ca ma simt trista fara ciocolata, dar nu fac excese (decat atunci cand ma pierd in cate-o cofetarie).

Sunt vinovata de-a fi gurmanda si de a manca toate idioteniile. Sunt vinovata de a sta in pat cate un weekend intreg cu ciocolata, inghetata de ciocolata, ceva fructe si nu in ultimul rand: popcorn cu ciocolata. Totul. Trebuie sa fie dulce, trebuie sa fie tot pentru ca inspiratia si weekendul sa fie cat mai perfecte. Nimic mai mult.

Totusi nu sunt vinovata, pentru a nu fi atenta la alimentatie. Pastrez o oarecare rutina de mic dejun si nu beau cafeaua pe stomacul gol. Mananc in fiecare dimineata. Pot sa traiesc fara cafea, dar nu fara dejun. Sunt cumparata usor cu ciocolata, dar sunt atenta la zaharul din sangele meu.

Pana una alta, tu ce obisnuiesti sa dejunezi?

Pe 14 noiembrie se sarbatoreste Ziua Mondiala a Diabetului. Pe Complete-Life pot fi gasite sfaturi si informatii de incredere despre diabet. Nu vreau sa va deprim cu povesti triste despre cat de ingrozitoare este uneori boala asta, pentru ca  nu este un capat de lume aceasta boala atat timp cat ai grija de ea. Hai sa avem grija de noi, de cei din jurul nostru cu diabet si de cei din jurul nostru dependenti de zaharul din alimente (da, stiu cat zahar are cola pe care o beau!!).

Te iubesc, ca pe ziua de luni!

tumblr_nezgkzFb7d1rmdodwo1_500

Incepe iar saptamana si weekendul a parut sa fie mai scurt de tura asta. Incepi sa numeri zilele si-ti dai seama ca ai inceput iar – subconstient – sa numeri zilele pana cand vine iar weekendul. Hai sa invatam sa iubim ziua de luni. Hai sa invatam sa iubim !

Stii, ma intreb cata lume face walk of shame intr-o zi de luni.

Cam cat ar trebui sa petreci in weekend pentru ca luni sa suni la munca si sa te dai bolnav, in timp ce faci un walk of shame si nu esti hotarat: daca sa mergi acasa sa dormi, sau sa mergi sa bei o cafea pentru inceput?

O sa vina zapada si luminile orasului de seara arata ca niste penisi erecti. Poate e o metafora a primarului care ne spune ca ar fi cazul sa ne futem, sau poate doar isi bate lumanarea de noi.

Putina iubire sa ne incalzeasca sufletele inca de luni? La cancerul ce-i afara….

Siguranta si Murphy

Poate ca s-a nascut candva frica continua a furtului si a inselarii. Mai mult ca probabil ca siguranta personala a devenit un subiect care nu mai este tabu. Vrem sa fim siguri ca angajatii nu ne fura, vrem sa fim siguri ca hotii au sanse mai mari sa fie prinsi daca ne acceseaza intimitatea. Tot ce vrem este ca noi sa fim in siguranta. E drept, dispunem de extraordinar de multe resurse pentru ca acest lucru sa se intample. Dispunem de o multime de idei pentru a face siguranta noastra (a familiei si a afacerii) sa fie prioritara.

Adevarul este ca fie ca ne vine sa credem, fie ca nu, din toate lucrurile pe care le avem in casa, sunt unele care au o oarecare valoare. O valoare poate mai mare decat una sentimentala. Calculatorul/laptopul are o valoare imensa pentru tona de informatii care se afla in interior, care ne sunt dragi. Care de multe ori sunt munca sau poze de prin diverse concedii.

Personal, imi plac oamenii care folosesc totul din paranoia. Imi amintesc, acum cativa ani, un prieten care avea o firma de paza povestea ceva de-a dreptul uimitor. Pusesera alarma si o camera de supraveghere intr-un spatiu ce urma sa fie un magazin de covoare. Spatiul era gol, dat fiind ca era proaspat zugravit si cumparat. Proprietarul se mandrea cu caloriferele lui superbe si cu centrala extra puternica. Centrala ce urma sa produca 27 grade iarna in magazin si sa nu consume gaz mult. Era totul perfect. Oamenii de la firma de securitate il intreaba daca nu vrea sa porneasca alarma peste noapte. Sa lase totul armat 1-2 zile pana cand incepe sa foloseasca spatiul pentru a face si ei o verificare. Sa nu se trezeasca (ca alta data) ca se porneste alarma pentru ca misuna soriceii prin cladire. Omul nu si nu, ca oricum n-au ce fura (asta dupa ce s-a mandrit cate mii de euro a dat pe toata instalatia de incalzire). Logic ca Murphy a avut grija, iar a doua zi spatiul era gol. Mai gol decat inainte pentru ca furasera si centrala si caloriferele. Asta poate e din seria cu #ofisemn. Murphy are grija de noi toti, mai ceva ca Dumnezeu.

Prietenii mei ce lucreaza prin baruri urasc ca exista camere supraveghere. Ei nu le vad ca masuri de siguranta adresate atat lor cat si clientilor. Ei le vad ca o metoda prin care seful ala paranoic sa vada ca ei au chef sa frece menta si nu sa lucreze.

Iubitele paranoice si eloase sigur au uitat ursuleti nanny-cam la el acasa, pentru a se asigura ca el este fidel. Doar el e indeajuns de fidel incat sa nu se culce cu alte fete la el acasa.

Logica noastra vis-a-vis de siguranta este diferita, dar pana la urma concluzia este aceeasi: o vrem. Fie ca ne punem jaluzele, obloane, camere, alarme, usa de metal, facem totul pentru a ne simti in siguranta. In final, asezonam totul c-o asigurare – ca in caz de ceva macar sa putem recupera.

 

Te iubesc, ca pe ziua de luni

Stiu ca alegerile n-au iesit asa cum ne-am propus. Stiu ca te gandesti cu groaza ca eu stau cu dosu-n soare si la tine bate vantul si colegii vorbesc politica. Gandeste-te doar ca ai un peisaj frumos de la lucru (chiar daca te-ai saturat de el). Gandeste-te ca eu muncesc si ma lupt pentru ca intr-o zi, intr-un colt de lume, cineva sa iubeasca ziua de luni. Eu cred ca te iubesc indeajuns de tare incat sa ai si tu putere sa speri macar.

Trebuie sa incerci uneori sa dai o sansa si ratustei urate a saptamanii. Trebuie sa ai speranta ca nu este soarele atat de negru si ca soarele de afara aduce caldura si lumina. Isi lasa coltii acasa. Incepe sa zambeasca, inca de luni.

Te iubesc, ca pe-o zi de luni!